foto : Marian Grigore
…Haha! V-am păcălit! Imaginea reprezentativă a prezentului episod nu are nicio legătură cu călătoria mea din acest an! Ea ilustrează o Portugalie însorită de acum 10 ani, cand obiectivul despre care vă voi vorbi astăzi strălucea bine-mersi, profilat pe cerul senin al unei veri portugheze care, Doamne, cât de mult mi-a lipsit! Dar pentru ca sunt genul de om care vede mereu jumatatea plină a paharului, deși conținutul episodului va fi unul tare incruntat, din punct de vedere meteorologic, poza de profil, iată, am ales-o pe cea de acum 10 ani, pe cea însorită, care să echilibreze situația! 😁.
Dar…să revenim în actualitate! Și, ca să înodăm cele de azi cu episodul de ieri, va voi reaminti că tocmai am vizitat cel mai vestic punct al bătrânului continent…
…Am fost, așadar, la “capătul Europei” și am ajuns la cel al… puterilor! 🫣 Ne-a îngenuncheat drumul per pedes de la Cabo da Roca, la masina noastră, parcată acolo unde Poliția a restrictionat accesul auto, din cauza maratonului de la Sintra. De fapt, mersul ca mersul, însă ploaia și vântul – combinație letală – au făcut ca drumul de aproape 40 de minute sa ne pară nesfărșit! Oricum, m-am remarcat cert “în mulțime”, fiind singurul personaj dotat cu umbrelă, ea oricum fiindu-mi dată peste cap la fiecare două minute…
….Ploaia torențială ne însoțește până la mașină . Răsuflăm ușurați și o pornim la drum. Pe geam aproape că nu se vede nimic, în afara ștergătoarelor de parbriz care mătură geamul de la stanga la dreapta, cu efect de hipnoză asupra noastră…
Ajungem, moleșiți de tot, în cartierul lui Daniel ( Surducan – n.a. – Campionul Portugaliei la kickboxing ) unde o culegem și pe frumoasa Ingrid, soția lui, și ne încălzim la un prânz tradițional portughez cu pește și fructe de mare, servit la un restaurant de cartier.
…Delicioase, bucatele portugheze dar și mai plăcută – atmosfera de la masă. Deși afară ploaia continuă să-și facă de cap, ne facem curaj și o pornim spre următorul obiectiv de pe listă : CRISTO REI . Chiar dacă ilustrațiile ce vor urma sunt dezolante, totusi faceți abstracție de ceață și imaginați-va că vedeți statuia din fotografia reprezentativă a articolului!
Povestea impresionantei statui ce domină de la înălțime Lisabona și împrejurimile sale, a început în 1921. Brazilia urma să aniverseze 100 de ani de la independență și, la Rio de Janeiro, edilii i-au dedicat evenimentului un monument : cel al lui Hristos Mântuitorul. Inaugurarea sa oficială a a vut loc pe 12 octombrie 1931…In 1934, la Rio a ajuns patriarhul din Lisabona, Manuel Gonçalves Seregeira. A fost impresionat de uriașa statuie și chiar ușor “întarâtat” de ideea că o fostă colonie portugheză are așa ceva, iar Portugalia nu! Cu această idee s-a întors la Lisabona, reușind s-o transfere și în mintea episcopilor portughezi. La congresul acestora de la Fatima, pe 20 februarie 1940, s-a făcut un jurământ: dacă Portugalia nu va fi afectată de război, atunci va fi înalțată și aici statuia lui Isus. Asta s-a și întâmplat : în război, Portugalia a luat o poziție neutră. După încheierea acestuia, Patriarhia a anunțat oficial începerea construcției, finalizată 10 ani mai târziu. La deschiderea oficială din 17 mai 1959 s-au adunat peste 300 de mii de oameni, inclusiv patriarhul de la Rio de Janeiro. Nu e nici pe departe adevărat că statuia lui Hristos Regele este o mică copie “în miniatură” a monumentului brazilian. Diferența de înălțime între cele două statui este de numai 2 metri. Monumentul de la Lisabona a fost edificat de arhitectul portughez Francisco Franco. Alte comparații : întinderea mâinilor celor două statui este aceeași – 28 de metri; capul monumentului din Lisabona măsoară 4,05 metri, dar statuia braziliană s-a oprit la 3,75 metri; înălțimea piedestalului din Lisabona este de 82 de metri, din acest motiv statuia poate fi văzută din diferite unghiuri ale capitalei Portugaliei. Asta..dacă nu e ceață!
Noi am avut acest ghinion, prin urmare, fotografiile noastre sunt inundate de vălătuci albi, statuia Mântuitorului întrezărindu-se doar, la câte o rafala mai puternică de vânt. O salariată de bună credință , văzând legitimațiile noastre de jurnaliști, ne-a șoptit că n-are sens să urcăm, căci nu vom vedea nimic de sus. ( În interiorul piedestalului există un lift care te duce la un magazin de suveniruri, de la care, pe scări, se poate urca pe o punte de observare ). De fapt, am putut lesne citi deziluzia de pe chipurile celor câțiva păgubași, care plătiseră câte 5 Euro în schimbul unor imedite imagini cu …ceața portugheză!
Mă îndepărtez, oftând, de uriașul piedestal, mulțumindu-i lui Daniel Surducan pentru micuțul “Cristo Rei” cumpărat mie din magazinul de suveniruri.
Am încheiat întâlnirea cu Cristo Rei rezistând unei scurte și chinuite ședință foto în fața statuii, profilați însă, de data asta, pe faimosul pod “25 aprilie”, pe care apoi îl vom și traversa. Dar despre el vă voi vorbi în episodul urmator…
Comentează