Foto: Marian Grigore
Vă mai amintiți? Am terminat episodul trecut cu o frază de genul : “Urmează o scurtă și chinuită ședință foto în fața statuii originale, însă profilați de data asta pe faimosul pod 25 aprilie, pe care apoi îl vom și traversa. Dar asta în episodul viitor“. Adică astăzi. A venit așadar momentul să vă povestesc despre acest pod, în timp ce-mi fac o fotografie cu el, împreună cu Ingrid, soția lui Daniel Surducan.
Podul e scăldat în ceață, așa cum a fost și statuia lui Cristo Rei, așa că fotografiei îi atașez una de acum 10 ani, făcută mie atunci de Victorașul acolescent. În imagine unii îi vor recunoaște pe cameramanul Dragoș Imireanu de la TVR și pe Gelu Savonea, adjunctul directorului ICR Lisabona , la acea vreme.
Dar în ambele fotografii sunt sigură că veti găsi tare atrăgător Podul, prezent la loc de cinste în lista obiectivelor de top, menționate de ghidurile turistice. Așadar…
PODUL “25 APRILIE”
Ponte 25 de Abril este genul acela de pod suspendat, care mă impresionează întotdeauna, dar îmi și dă fiori, atunci când îl traversez . Acum doar îl privesc, de la poalele lui Cristo Rei. El leagă orașul de cartierul Almada, iar 6 august 1966 este data la care a fost parcurs de primul autoturism. Cu siguranță, unul oficial. Aduce a podul “Golden Gate” din San Francisco, fiind și el sustinut de cabluri și având aceeași culoare. Nimic nu e întămplător : cel portughez poartă tot semnătura unor constructori americani (American Bridge Company, cei care au “semnat” și San Francisco-Oakland Bay Bridge). Podul lisabonez măsoară 2277 metri și ocupă locul 21 în lume, ca lungime. Șase autoturisme pot rula simultan pe el, unul lângă altul, iar dedesubtul lor, pot trece simultan două trenuri. Pe două șine diferite, firește! Până în 1974, podul a fost numit Podul lui Salazar (Ponte Salazar), însă ulterior numele dictatorului a fost înlocuit cu cel de “25 aprilie”. La 25 aprilie 1974, la douăzeci de minute după miezul nopții, cântecul “Grândola Vila Morena” al lui José Afonso a fost difuzat la radio. Era semnalul pe care militarii îl așteptau pentru a declanșa lovitura de stat care avea să răstoarne, în 24 de ore, o dictatură de 48 de ani.
Trecem podul și încerc două fotografii nefericite, din mașină. Apropo de asta, iată o informație inedită: trecerea peste pod a necesitat întotdeauna plata unei taxe, la început în ambele directii. Din 1993 șoferii plătesc doar dacă se deplasează spre nord, punctul de colectare fiind situat pe malul de sud al râului Tejo. Această taxă a devenit, în ultimii ani, o adevărată sursă de dispute politice.
Ce e drăguț, este că ne-am “întâlnit” cu Podul în cam toate zilele noastre de la Lisabona. Imaginea lui am descoperit-o, în zare, în nenumărate fotografii, făcute în diferite locuri din oraș…
Comentează