Foto: Marian Grigore
…Mașina lui Dinu parcurge labirintul străduțelor Alfamei, cu destinația “Muzeul Fado”. Fado-ul reprezinta aici un adevărat brand de țară, nu-i putem rata muzeul. În drum, mai bifăm un punct din șirul de “must see”-uri!
Pe 27 noiembrie 2011, fado a fost adăugat pe lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO. Este una dintre cele două tradiții muzicale portugheze care fac parte din lista UNESCO, cealaltă fiind Cante Alentejano.
Stilul muzical fado este privit ca o formă de cântec care poate fi despre orice, dar care trebuie să urmeze o anumită structură tradițională. În credința populară, fado este o formă de muzică caracterizată prin melodii și versuri triste, adesea despre mare sau despre viața săracilor, și infuzată cu un sentiment de resemnare și melancolie. Fado a apărut la începutul secolului al XIX-lea în Lisabona, având originile în districtele portuare Alfama, Mouraria și Bairro Alto.
Unii admiratori ai genului susțin că fado amestecă ritmurile sclavilor africani cu muzica tradițională portugheză, cu inflexiuni minore ce respiră în muzica arabă a maurilor, dar și în modinha braziliană. Tristețea fado-ului, izvorâtă din tristețea vieții săracilor din Portugalia de odinioară, face casă bună cu termenul “saudade”, acel echivalent al cuvântului “dor” de la noi. Prima incursiune – “teoretică”,deocamdată – în lumea fado-ului, o facem așadar la Muzeul dedicat. De fapt, prima o făcusem în copilăria mea, când ai mei ascultau cu emoție, fado, interpretat de Amalia Rodriguez. Mai apoi eu însămi am fost fermecată de vocea și cântecul Marizei, în repetatele sale concerte din România.
…așadar, pentru a anticipa ceea ce va urma în această seară, pentru a pătrunde istoria acestui gen muzical, evoluţia sa, influenţa sa asupra altor forme de artă (inclusiv a cinematografului), pentru a cunoaște marii cântăreţi şi compozitori ai genului, precum şi pentru a învăţa despre așa numitele “case fado” , pășesc acum prin sălile elegantului muzeu, cu audio-guide-ul spânzurat la gât , care mă ajută ca, apăsand pe tasta corespunzătoare cifrelor descoperite pe fotografiile din muzeu ale unor uriași cântăreți portughezi de fado , să-i și pot auzi “în receptor”, interpretându-și piesele de rezistență.
În rest, o mare de fotografii, documente ale vremii, publicații ce vorbesc despre marii artiști fado portughezi și concertele lor, ba chiar si instrumentele pe care aceștia le făceau să sune dumnezeiește de frumos.
Colindăm cele 3 niveluri ale Muzeului, învățând chipuri, ascultând cântece, admirând nesfâșirea de tablouri și sculpturi inspirate de actul artistic generat de fado. Privesc, bunăoară, un tablou uriaș, în care un pictor al cărui nume nici nu mai contează, a adunat întreaga durere a despărțirii unei familii de tatăl, plecat pe mările lumii, la pescuit, pentru a putea să-și întrețină familia. Și unii și alții au lacrimi în ochi…Este acea durere , acel “saudade” din care se va naște apoi cântecul “fado”, împrăștiindu-și emoția spre toate zările pământului…
Pentru a demonstra că n-am vizitat muzeul ca o simplă snoabă, cum probabil mai fac câte unii, investesc în final 10 Euro într-un CD al Reginei Fado, Amalia Rodriguez. Abia aștept să ajung la București, ca să-l pun prietenilor, la o cafea, și… să plângem împreună. Motive găsim destule!
Comentează