Am o amică de care am fost, la un moment dat, destul de apropiată, care şi-a planificat de pe la vreo 10 ani tot ce urmează să i se întâmple în viaţă. A decis cu înţelepciune că va avea primul iubit la 18 ani, că se va mărita (nu cu primul, ci cu cel de-al treilea iubit) când va împlini 28 de ani şi că va avea singurul copil la 32.
Între planificările matrimoniale au avut loc şi acelea profesionale, de la care, de asemenea, nu s-a abătut câtuşi de puţin. La 23 a absolvit facultatea, la 29 a terminat doctoratul şi, până la 31, a ajuns manager în compania unde începuse să lucreze, încă din timpul facultăţii, ca dactilografă deşteaptă, bună, eficientă, supracalificată. A mers în luna de miere în Corsica, fiindcă aşa visase toată viaţa şi aşa planificase. Apoi, în fiecare an, ea şi soţul şi-au făcut concediul de vară pe câte un alt continent (lăsând copilul cu socrii, după apariţia celui mic). La câţiva ani după căsătorie, s-au mutat de la apartament la casă – fiindcă aşa stabilise ea demult. Şi când copilul a mers la şcoală au cumpărat şi o casă lângă Bucureşti, ca să aibă unde să se relaxeze în weekend. Citește în continuare…
Comentează