Bombănelile Marinei Editoriale

Pițipoance

 

Drumul dintre locuința mea și blocul părinților mei nu e unul lung, dar e cât se poate de interesant. Durează cam 10-15 minute (în funcție de greutatea sacoșelor pe care le am de mișcat de colo-colo) și trece prin fața tuturor cafenelelor din Dorobanți, ceea ce îi dă, din capul locului, o notă aparte. Nu mă refer la cerșetori, care sunt mai frecvenți decât chiar farmaciile, nici la bolizii parcați alandala, mușcând din borduri cu botul lor bengos. Ineditul vine din vitrine. Le privesc cu interes, încercand să deslușesc peisajul monden dindărătul lor. La un moment dat, mă simt precum personajul din povestea lui Andersen, ” Fetița cu chibriturile”. Mai rămâne doar să-mi lipesc nasul de geam…
Dinolo de geamul cafenelelor stau invariabil,  rânduite precum parfumurile în rafturile Duty free-urilor, pițipoancele. Sunt fumoase, elegante, aranjate, machiate corect, vopsite recent, întinse cu placa, în orice caz coafate. Asta la orice oră din zi și din seară. Unghiile lor spun o duioasă poezie, care rimează cu orice, mai puțin cu detergentul de vase sau mopul. Au riguros mascate cearcănele frământărilor nocturne ( multe dintre ele lucrează în schimbul de noapte) , însă sunt mereu vesele, dezinvolte, râd zgomotos și teatral, de parcă în dialogurile lor nu se strecoară niciodată subiecte grave. De fapt, nici nu cred că se strecoară. În niciun caz nu vorbesc despre cota unică de impozitare, nici despre pusul murăturilor, nici despre viermii intestinali ai celui mic și nici despre scoaterea petelor de pe covor. Sunt lucruri care nu le privesc, este lumea altora, nu a lor. Cu mâinile fine, țin delicat ceașca de cafea, țuguindu-și buzițele siliconate pentru a sorbi din ea. Sunt grupate în duete sau chiar în pâlcuri, în jurul unor mese mult prea mici pentru ifosele lor. Săgetează cu privirea fiecare mașină fistichie care parchează în fața cafenelei : “nu cumva e cel pe care Soarta mi l-a hărăzit?”… Tresar, când respectivul dă în lături ușa localului; își îndreaptă brusc coloana, scot la înaintare un piept care nu mai e demult al Mamei Natură și afișează lascivul zâmbet de protocol..Colțurile buzelor li se prăbușesc, în momentul în care Fat Frumosul alege o altă masă..
Unele din ele par că au abonament, căci chipul lor îmi este deja familiar. Stau cam la aceleași mese, au aceeași detașare pe chip, aceeași poftă de viață ( ușoară) în priviri, aceleași tresăriri, la fiecare deschidere de ușă. Diferă doar veșmintele, desenele de pe unghii și maniera de aranjare a părului, toate trebuind periodic updatate. Ba, uneori mai diferă și nuanța de bronz, dobândit, între timp, la solar.
Am surprins inclusiv momente fericite, în care pițipoancele ieșeau pe ușa cafenelelor, întovărășite de bărbații visurilor lor. Măcar ai visurilor din noaptea respectivă. Se rostogoleau romantice spre mașinile bengoase și care urmau să le ducă spre noi culmi ale unor dezamăgiri ulterioare. Dar o pițipoancă nu se pierde niciodată cu firea, pentru că are toată viața înaintea ei, nu-i așa? Și mai mult, are convingerea că, până la urmă, dacă este frumoasă și perseverentă, va reuși să îmbrobodească și ea pe cineva. Să pună mâna pe bărbatul multvisat, care s-o transforme dintr-o pițipoancă oarecare, într-una cu adevărat fericită. Și nu neapărat la casa ei. Dar ea va continua să vină la aceleași  cafenele din Dorobanți, pentru a le povesti prietenelor sale cât de fericită este si ce bine o duce. Iar la plecare, le va răsuci pumnalul în suflet, arătându-le, victorioasă, verigheta cu diamante de pe deget.

Uscatoare rufe