Bombănelile Marinei Editoriale

Responsabilă cu veștile proaste

Eram în clasa a zecea și o foarte bună prietenă se amorezase de unul din colegii mei . Și, cum se întâmplă mai întotdeauna, ea era elevă de nota 10 iar el … golanul școlii. Era isteț foc, însă îi ardea de învățat așa cum îmi arde mie să desfund o chiuvetă nărăvașă. Baiatul era, cum se spune, un fel de.. „brânză bună în burduf de câine”! Deșteapta mea colegă intuise gustul bun al brânzei, dar a riscat să ignore „ambalajul”, îndrăgostindu-se lulea. Și asta în pofida avertismentelor mele. De fapt, ca să repunem adevărul în drepturi, EU le și făcusem cunoștință, după relația s-a înfiripat cu viteza luminii fugărită de o lumină și mai mare.
Colegul meu era , din păcate, dintre aceia care alergau după a-și îmbogăți neîncetat “palmaresul” de victime, iar Diana mea… nu era deloc de lepădat : olimpică la destule materii , pasionată de teatru, dans, patinaj. S-au întâlnit câteva luni populate cu fluturi în stomacul Dianei, dar totul s-a curmat brusc, în clipa când în raza lui vizuală a pătruns o blondă focoasă, care l-a absorbit cu totul. Continua să țină și la prietena mea, dar era clar că n-o face cu sufletul. Cred că  se și simțea pe undeva vinovat că o trădează, drept care , la un moment dat, m-a rugat tot pe mine să-l extrag elegant din această ecuație. Adică să-i explic eu fetii că…bla bla, rezerva lui de iubire s-a epuizat , că îi pare tare rău, că ea e prea bună pentru el , că va continua să-si amintească cu drag de ea…și că, în concluzie, asta la vista : atât a fost să fie.
Deși urăsc astfel de situații idioate, am preluat povara lașității lui și… am rezolvat delicat „problema”. Diana a-nyeles și…n-a-nțeles. O lună a trebuit să îndur lacrimile și lamentările abandonatei, de aproape că ajunsesem să simt pe propria piele durerea despărțirii lor…Slavă Domnului că am scăpat de reproșuri de genul : “Tu ne-ai făcut cunoștință, tu ești vinovata! “. Însă amica mea era prea deșteaptă să-mi aducă astfel de acuzații puerile…

După foarte mulți ani, când lucram deja în TVR, am fost pusă într-o situație similară : cunoscându-mi abilitățile de comunicator, o colegă m-a rugat să-i transmit bărbatului cu care urma să se mărite mâine-poimâine faptul că…acea căsătorie nu mai poate avea loc : între timp, femeii îi căzuse cu tronc un arab focos cu multe parale, care nuștiuce afaceri învârtea în România. Aș fi preferat să urc un munte cu un bolovan în spinare, decât să-i dau o astfel de veste unui om pe care eu personal îl admiram nespus și îl consideram numai bun de pus la rană. Ba chiar o invidiam pe undeva pe colega mea pentru acestă relație. Prin urmare, alte nopți nedormite, alte frământări, pe capul meu! Până la urmă, misiunea a fost îndeplinită, deși anticipam că bietul om mă va urâ toată viața lui. Doar eu eram cea care-i dăduse cea mai cruntă veste și știți cum se spune : mesagerul n-are nicio vină, dar până la urmă, imaginea lui rămâne asociată veștii proaste. Mă trec si-acum fiorii,  când rememorez discuția mea cu el, agrementată cu lacrimi, smulsul părului din cap și amenințări de suicid..

Acum ceva timp, când mă aflam la Montreal, în vizită la fiica mea ce-și parcurgea un master care țin minte că m-a pus pe butuci, l-am cunoscut întâmplător pe Lucien Lefevre, student la Departamentul Comunicare al Universității Quebec. Părinții lui erau fermieri într-o localitate de provincie, iar băiatul se întreținea singur. Pentru a face față taxelor, chiriei și celorlalte cheltuieli, roșcatul pistruiat își luase vreo trei joburi. Plimba câinii vecinilor, era instructor de fitness și…răspândea vești proaste! Am căscat ochii mari și am cerut să- i explice acest “job”. Mi-a povestit cum pusese pe picioare, împreună cu doi colegi, o mică firmă, care avea drept obiect transmiterea unor vești tragice,  legate , în majoritatea lor, de despărțiri și pe care protagoniștii nu aveau puterea să le comunice ei înșiși celor vizați. Mi-am amintit de cele două situații de mai sus și povestea băiatului mi-a stârnit interesul. La un ceai fierbinte ( afară erau -25 grade Celsius), mi-a povestit despre afacerea sa bizară. Totul a pornit de la un film, pe care-l văzuse la un curs. A mai găsit doi asociați. Unul era responsabil cu site-ul, altul – cu partea contabilă, iar el era „executantul”. Misiunea sa era ușoară și grea în același timp. „Angajatorii” erau, de fiecare dată, un El sau o Ea, care vroiau să pună capăt unei relații, dar nu aveau tăria s-o facă personal. Și..apelau la firma lui. Un fel de „a scoate castanele din foc cu mâna altuia”. Îi explicau băiatului ce și cum, îi dădeau coordonatele „victimei”, evetualele acte de divorț sau bunuri personale „de returnat” și…îi completau cu cec mulțumitor… Dăduse deja 23 de vești proaste legate de divorț și 76 anunțând despărțiri sau logodne sfărâmate. Abilitățile de comunicator exersate  în facultate îl ajutau să-și facă treaba cât se poate de bine, ajutând,în plus, victimele să facă față șocului : prezenta lucrurile într-un fel anume,se implica emoțional, compătimea, încuraja, spunându-le „părăsiților” exact ceea ce aceștia vroiau de fapt să audă: că nemernicii pe care i-au iubit de fapt nici nu meritau dragostea lor și că Viitorul sigur le va scoate în cale, cât de curând, pe cineva, de zece ori mai bun și care să-i merite…Firma prospera, tot mai mulți apelând la serviciile sale.
La finalul dialogului nostru, Lucien mi-a mărturisit și efectul secundar al genialei sale afaceri: după atâtea „unhappy end”-uri la care asistase, ajunsese să-și piardă încrederea în oameni. Și mai ales în instituția căsătoriei.

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CÂRCELRELAX

Publicitate