Povestea mea

Piatra funerară din livadă

 

În livada mea de peste o sută de pomi, făcută ca să primească scriitori și să să răsune de replici vesele și explozii de râsete, există și un monument funerar. Unul mic și modest, sub care zace nu un om, ci o pisică. Este format dintr-o piatră de râu asimetrică, înaltă de treizeci-patruzeci de centimetri, pe care am gravat cu o daltă numele pisicii: Chiți. Numele are hazul lui: conține onomatopeea care reproduce sunetul „chiț” emis de șoarece, inamicul tradițional al pisicii.
Chiți a apărut din proprie voință în viața noastră, acum douăzeci de ani. Era o zi frumoasă de vară, iar eu și Domnița tocmai deschisesem poarta spre stradă, ca să scoatem mașina. Atunci am văzut un pui de pisică, mic, dar țanțoș, trecând agale, cu coada în sus, pe marginea străzii. Avea aerul că inspectează fiecare curte și, de fiecare dată nemulțumit, mergea mai departe. Ajuns în dreptul porții noastre, s-a uitat nu la noi, ci la pomii dindărătul nostru și, cu aerul că locul îi convine, a intrat în curte fără să ne ceară voie. Eu și Domnița ne-am privit unul pe altul amuzați.
Și… am acceptat-o pe loc. Avea ceva cochet. Blănița ei se remarca printr-o combinație de bun-gust între bej, negru și alb (pe burtică predomina albul). S-a lăsat luată în brațe, dar demnă, fără să se răsfețe. Când a considerat că ne-a oferit destul din timpul ei, s-a dat jos și a început să exploreze livada. Încă nu aveam câine, astfel încât nu a sărit nimeni la ea să o muște. (Aveam să constatăm ulterior că asta nu ar fi speriat-o, știa să țină la respect un câine.)
Chiți și-a acceptat numele, fără entuziasm, și a învățat repede regulile noii ei reședințe. Dimineața venea la bucătărie și aștepta să i se dea mâncare; nu se lingușea și nici nu miorlăia imperativ. Dacă nu i se dădea, se uita întrebător, de jos în sus, la ființa de douăzeci de ori mai înaltă decât ea. Ți se făcea rușine și, te grăbeai să-i dai ceva bun, apoi așteptai cu emoție să vezi dacă-i place,
Când avea nevoie să iasă afară, aștepta la ușă și, în caz că nimeni nu apărea să i-o deschidă, se resemna și se ducea la baie. Acolo folosea ca WC pisicesc gaura de scurgere de la cadă, după care trăgea în mod absurd cu ghearele de suprafața emailată ca să-și acopere cu un pământ imaginar excrementele.
Toată ziua se spăla, minuțios. Dormea în locuri bune de dormit, pe canapele sau fotolii. Făcea lungi incursiuni prin livadă, în căutare de șoricei de câmp, pe care uneori ni-i aducea în… dar, încă vii, spre groaza noastră.
Ne iubea, dar era sobră și demnă în dragostea ei. Când eu și Domnița mergeam în livadă ne însoțea, dar cum? Se prefăcea că nu ne urmează, că are treburile ei și că numai întâmplător traseul ei coincide cu al nostru. Teatrul pe care îl juca era simpatic. Se oprea cu aerul că cercetează o piatră sau o floare, rămânea puțin în urmă, apoi o lua înaintea noastră, dar permanent ne supaveghea cu coada ochiului. Dacă ne opream și ne așezam pe o bancă, se lungea și ea în iarbă, la o oarecare distanță.
Când ne întorceam din oraș cu diverse cumpărături, cerceta atentă și circumspectă fiecare pachet în parte. Abia după aceea ne permitea să punem lucrurile noi la locurile lor.
Momentele rare și neașteptate de tandrețe față de mine surveneau exact atunci când mă aflam la computer, absorbit de scris. Se cățăra pe corpul meu – cu grijă, ca să se agațe numai de haine și să nu ajungă cu ghearele la pielea mea – și mi se întindea pe gât, imediat sub ceafă, ca un fular dorsal, făcut din căldură și dragoste. Torcea și zgomotul liniștitor mi se transmitea ca un cântec de leagăn. Eram fericit. Lumea nu știe, dar frazele cele mai inspirate atunci le scriam.
Am trăit și o situație dramatică, de neuitat. A venit vremea să o castrăm pe Chiți. Înainte de asta am lăsat-o să fete o dată, ca să cunoască și ea maternitatea. Întâi, bineînțeles, s-a împerecheat cu un motan. Pentru că el ezita, l-a bătut furioasă cu lăbuța peste bot și aproape l-a obligat să o fecundeze. Bietul de el s-a conformat. Apoi, gravidă, și-a purtat fără să se plângă sarcina. Dar când a fătat, ne-a blagoslovit cu nu mai puțin de șase pui, din care cu greu am plasat cinci. Am păstrat unul, un motan, dar acela a ieșit în scurtă vreme pe stradă și a murit călcat de o mașină. Ca să nu mai avem în viitor atâta bătaie de cap, am hotărât să o castrăm. Urât din partea noastră.
Când a venit medicul veterinar, a fixat-o pe tăblia unei mese cu fața în sus și cu lăbuțele în lături. Era răstignită orizontal. Nu se mai zbătea, în mod absurd, pentru că, fiind inteligentă, înțelegea că nu se poate descătușa. În schimb se uita ca la o ultimă speranță la mine. M-am uitat și eu o clipă în ochii ei, dar n-am putut să-i suport privirea. Mi-era rușine. Mă simțeam infinit vinovat. „Ce am făcut, ce am greșit?” mă întreba Chiți fără să miaune, doar prin privirea ei disperată. Am părăsit încăperea după ce i-am cerut veterinarului să-i facă pisicii anestezie generală, nu locală, cum voia.
După câteva zile, Chiți era din nou ea însăși. Nu-mi purta dușmănie. Ieșea cu noi la plimbarea prin grădină, prefăcându-se, ca de obicei, că nu ne însoțește, ci că are treburile ei pe un traseu care întâmplător seamănă cu al nostru.
Când Domnița lucra în foișor, stând pe un fotoliu de nuiele și făcând însemnări pe câte un manuscris, Chiți se tolănea și ea pe un fotoliu de alături. Ce bine le stătea împreună! Le-am făcut și poze. Mi-erau foarte dragi.
Au trecut astfel multe anotimpuri. Primăveri cu pomii înfloriți paradisiac, veri fierbinți, când udam grădina și făceam curcubeie cu jetul de apă al furtunurilor, toamne încărcate de fructe coapte și de melancolie, ierni care transformau arborii într-o dantelărie de un alb imaculat. Chiți trăia alături de noi toate aceste momente. Îmbătrânea odată cu noi. Dar îmbătrânea mai repede decât noi.
Într-o bună zi, prietena noastră, Maria Marian, care iubește și ea foarte mult animalele, ne-a rugat s-o vizităm însoțiți de Chiți, devenită între timp celebră (Cornelia Maria Savu îi publicase fotografia în Evenimentul zilei, la rubrica Animalele de companie ale scriitorilor), ca să o cunoască și ea. Ne-a prevenit însă că are un cățel de casă, Shiky, care detestă pisicile și că va trebui să o ținem pe Chiți departe de el.
Casa Mariei Marian era plină de lume, de veselie, de mâncăruri bune și băuturi alese. Scoasă de noi din coșul de călătorie, Chiți a făcut senzație. S-a învârtit cercetându-i fără urmă de timiditate pe invitați. Dintr-odată însă, pe o ușă deschisă din greșeală de un musafir, a țâșnit Shiky. Mic și delicat, dar furios, lătrând strident, s-a năpustit imediat, fără preliminarii, asupra lui Chiți. Iar ea a luat-o instantaneu la fugă. S-au fugărit astfel, cu o viteză nebună, care ne amețea, minute în șir. Părea o urmărire dintr-un film american de acțiune. Uneori Shiky era gata-gata s-o prindă pe Chiți, dar ea, în ultima clipă, țâșnea ca din pușcă și scăpa de urmăritor. Goana părea fără sfârșit. Până când, după o încăierare sub pat, s-a întâmplat ceva uimitor: o inversare de roluri. Chiți a început să alerge ea după Shiky, ca și cum s-ar fi plictisit brusc de condiția de prigonită. Shiky alerga îngrozit, dintr-o încăpere în alta, pe mobile și pe sub mobile. Răsturna pahare, dădea jos haine de pe scaune, le făcea pe doamne să țipe de spaimă. Iar Chiți îl urmărea nemiloasă și, din când în când, îl ajungea și îl zgâria furioasă.
Am recuperat-o cu greu și am introdus-o în coșul de călătorie, ca într-o închisoare mobilă. Întâmplarea a intrat în mitologia tuturor celor prezenți acolo.
S-au perindat apoi alți ani, cu multe alte întâmplări, pe care nu le mai povestesc, vor rămâne doar în mintea mea (atât cât voi mai exista și eu). Apoi, pentru Chiți a venit sfârșitul. A început să slăbească fără un motiv aparent. Avea cincisprezece ani și era ușoară, ca și cum ar fi fost făcută din hârtie. Mi se rupea inima de mila ei. Mergea cu pași nesiguri și uneori cădea, într-o parte sau alta, pierzându-și echilibrul.
În ziua morții s-a refugiat în curte, la rădăcina unor molizi, ca să moară neasistată de nimeni, într-un mod decent. Am îmbiat-o cu lapte, apă, ficăciori de pui, dar nu s-a atins de nimic. Am luat-o în brațe, cu nesfârșită duioșie, și am dus-o în casă. S-a opus cu slabele ei puteri, dar până la urmă mi s-a părut că îi face bine atenția pe care i-o dădeam eu și Domnița. O mângâiam amândoi, cu atingeri ușoare, și plângeam. Îi umezeam botișorul cu apă. Apoi, când a adormit, am dus-o sus, la etaj, ca să aibă liniște.
După o oră s-a trezit și a scâncit slab. Știa că suntem jos și a vrut în mod vădit să mai simtă o dată mângâierea noastră. Fiindcă nu mai putea deloc să meargă, s-a târât și apoi s-a rostogolit pe scări, până jos, la picioarele noastre. I-am netezit blănița de pe căpușor și de pe spinare, ea a încercat să toarcă, n-a reușit, și s-a uitat cu o mistică încredere în ochii noștri.
Apoi a murit. Burtica ei nu mai avea acea mișcare care indică ritmul respirației. I-am închis ochii. Nu ne-am grăbit să o îngropăm. Am așteptat o zi cu speranța că se va întâmpla o minune și va reveni la viață. Nu s-a întâmplat nicio minune.
A doua zi am luat o cazma și i-am săpat o groapă între doi tei. Groapa avea aproximativ mărimea celor pe care le sap când sădesc noi pomi în livadă.

(Text apărut în „România literară” nr. 49/2020)

Uscatoare rufe