Povestea mea

Buni zori, prieteni! E mai complicat să trăiești sau să mori? Întreb și eu!

Noaptea se compune adesea din vise-amintiri, realități trăite din nou, fără să le alegi. Nu ocolesc subiectele grave, iar visul e ca o reconstituire.

Uneori moartea este la fel de dureroasă ca și nașterea. Alteori, ambele trec neobservate. Îmi amintesc de zilele în care nu-mi puteam înhuma tatăl, abandonat de un medic legist la morga fără sistem frigorific din Vălenii de Munte. Respectivul, unic și ca atare de neînlocuit în birocrația trecerii omului la cele veșnice, era plecat cu una din multele lui amante la o misterioasă cabană în munți, pe care zadarnic m-am chinuit s-o depistez spre a-l îndupleca pe medic să-mi dea o dezlegare. A venit când s-a săturat de vrednicul lui dezmăț, nu după zbaterile și audiențele mele la mai marii zilei care se arătau neputincioși la dreptul legal al personajului la concediu. Nu era în niciun concediu, cum am aflat mai apoi, dar a fost paravanul după care l-a așezat un șef-amic al lui.

Aveam douăzeci și cinci de ani, iar tata, patruzeci și nouă, an în care epuizase ultimele lui rezerve de energie în lupta cu un sistem care îl dăduse afară din slujbă ca fiu de chiabur și îl ancheta pentru o pușcă pe care n-a avut-o niciodată. Îmi lăsase mie ca fiu, o lungă scrisoare prin care îmi transfera, deplin încrezător, sarcina de a duce mai departe responsabilitățile familiei și cerea statului comunist de atunci, să-i fie lăsată în pace moartea pe care și-o alesese singur. Zadarnic. Am crezut la un moment dat, fugind de la o ușă la alta și cerând audiențe peste audiențe că mai dureroasă decât moartea părintelui meu este imposibilitatea de a-l înhuma.

De ce deschid acum o pagină amărâtă a vieții mele? Aici nu-i doar reconstituirea prin vis. Mi-a venit în prag o familie îndoliată, căutând ajutor la ziaristul care am fost și nițel mai sunt, dezarmat cu totul de voce, dar încă apt să mă bat prin scrisul meu cu birocrația statală și, în nefericită asociere uneori, cu cea bisericească. Erau doi frați, unul de vârsta mea de atunci, și o soră care duceau lupta prin care eu trecusem singur, neavând niciodată șansa frățietății la necaz. Barierele veneau de peste tot, în splendida noastră democrație, necazul celor trei fiind că ”bătrânul„ de cincizeci de ani, murise afară, între sârmele ghimpate ale mai multor carantine. Mesajele mele au avut efect pe undeva, mai ales la un ambasador, prieten cândva, căci și prieteniile se uită, iar familia mi-a trimis o scrisoare de caldă mulțumire. Au reușit să-și înmormânteze acasă tatăl.

Unii cred că puterea, cu multiplele ei capete de balaur, e stăpână doar pe viața noastră. Nu, moartea stă între filele ei cu paragrafe întortocheate, iar confiscarea morții e egală, dacă nu cumva o depășește pe cea a vieții. Statul nu te învie, dar te poate omorî de două ori.

Epuizând acest subiect, vă spun că afară e un frig de clănțăne dinții pietrelor. Prin norii zidiți compact, lumina abia atinge prundișul cerului de jos, pe care vara umblăm desculți. La București, probând că o doare fix undeva de popor și de țară, se bate fără rușine pentru scaune, dreapta, preluând modelul stângii, își dă afară prin moțiune de cenzură propriul guvern, iar valul nu știu cât al pandemiei a umplut într-o săptămână toate spitalele. Boala care nu există, conform nevacciniștilor, a început să secere zilnic cu zecile, dar nu vreau să mă întorc la subiectul cu care am început. Să aveți o zi călduroasă, nu ca afară!.