Povestea mea

Pe vremea copilăriei mele…

 

…la Suceava, eu şi cei doi fraţi ai mei mici, ne petreceam întreaga zi de 24 decembrie împodobind pomul de iarnă. Noaptea, când venea Moş Crăciun, simţeam o emoţie copleşitoare, ca şi cum ne-am fi scufundat cu casă cu tot într-o poveste. Nu ştiu cum se face, dar tata rata întotdeauna acest moment. Ieşea, inoportun, tocmai atunci din încăpere, zicând că are de dat telefoane unor cunoscuţi, iar când apărea Moş Crăciun şi noi îl strigam să vină cât mai repede, să fie şi el de faţă, nu ne auzea. Aşa se face că rămânea de fiecare dată fără cadou.
Moş Crăciun intra ceremonios şi noi trei, copiii, alături de mama noastră, care devenea parcă şi ea copil, încremeneam, pătrunşi de frumuseţea momentului. Vizitatorul nostru ştia despre fiecare noi ce făcuse de-a lungul anului, şi fapte bune, şi fapte rele. Mama ne explicase că acolo sus, în cer, el are un catastif în care îşi notează toate isprăvile noastre. Când ne vorbea nu se uita însă în nici un catastif, dispunând probabil de o memorie uimitor de bună, la vârsta lui înaintată. Nu puteam să-l fixez cu privirea mai mult de o secundă, fiindcă mă intimidam. Era înalt, ca tata, dar avea o imensă barbă albă, mergea aplecat şi vorbea respirând greu, ca un bătrân. Când se uita şi el la mine, mă fâstâceam cu totul, ştiind că nu-i pot ascunde nimic. Şi îmi doream atunci din toată inima să fiu, măcar în anul următor, la înălţimea aşteptărilor lui.
Moş Crăciun ne cerea să-i spunem câte o poezie şi se încrunta când ne încurcam, iar mama ne sufla câte un cuvânt. Venea în sfârşit şi momentul împărţirii cadourilor, ceea ce însemna că trecuserăm cu bine examenul, astfel încât răsuflam uşuraţi. Cadourile erau întotdeauna feerice, provenind în mod evident din altă lume. Dacă pe câte o cutie scria cu litere mici de tipar „Străduinţa” sau „Drapelul roşu”, aceasta nu avea nici o semnificaţie. Cuvintele respective erau pentru noi nişte hieroglife celeste. La plecarea musafirului cântam cu toţii „O, brad frumos…”. După ce închidea tacticos uşa în urma lui şi se suia în sania trasă de reni, apărea, în sfârşit, şi tata, curios să vadă ce cadouri am primit.

Pe vremea copilăriei mele…

…la Suceava, eu şi cei doi fraţi ai mei mici, ne petreceam întreaga zi de 24 decembrie împodobind pomul de iarnă. Noaptea, când venea Moş Crăciun, simţeam o emoţie copleşitoare, ca şi cum ne-am fi scufundat cu casă cu tot într-o poveste. Nu ştiu cum se face, dar tata rata întotdeauna acest moment. Ieşea, inoportun, tocmai atunci din încăpere, zicând că are de dat telefoane unor cunoscuţi, iar când apărea Moş Crăciun şi noi îl strigam să vină cât mai repede, să fie şi el de faţă, nu ne auzea. Aşa se face că rămânea de fiecare dată fără cadou.
Moş Crăciun intra ceremonios şi noi trei, copiii, alături de mama noastră, care devenea parcă şi ea copil, încremeneam, pătrunşi de frumuseţea momentului. Vizitatorul nostru ştia despre fiecare noi ce făcuse de-a lungul anului, şi fapte bune, şi fapte rele. Mama ne explicase că acolo sus, în cer, el are un catastif în care îşi notează toate isprăvile noastre. Când ne vorbea nu se uita însă în nici un catastif, dispunând probabil de o memorie uimitor de bună, la vârsta lui înaintată. Nu puteam să-l fixez cu privirea mai mult de o secundă, fiindcă mă intimidam. Era înalt, ca tata, dar avea o imensă barbă albă, mergea aplecat şi vorbea respirând greu, ca un bătrân. Când se uita şi el la mine, mă fâstâceam cu totul, ştiind că nu-i pot ascunde nimic. Şi îmi doream atunci din toată inima să fiu, măcar în anul următor, la înălţimea aşteptărilor lui.
Moş Crăciun ne cerea să-i spunem câte o poezie şi se încrunta când ne încurcam, iar mama ne sufla câte un cuvânt. Venea în sfârşit şi momentul împărţirii cadourilor, ceea ce însemna că trecuserăm cu bine examenul, astfel încât răsuflam uşuraţi. Cadourile erau întotdeauna feerice, provenind în mod evident din altă lume. Dacă pe câte o cutie scria cu litere mici de tipar „Străduinţa” sau „Drapelul roşu”, aceasta nu avea nici o semnificaţie. Cuvintele respective erau pentru noi nişte hieroglife celeste. La plecarea musafirului cântam cu toţii „O, brad frumos…”. După ce închidea tacticos uşa în urma lui şi se suia în sania trasă de reni, apărea, în sfârşit, şi tata, curios să vadă ce cadouri am primit.

Publicitate