Pe când GELUL PENTRU …ROMANTISM?!?

De geluri pentru REUMATISM m-am săturat ca de mere acre ( deși, sincer, n-am să înțeleg niciodată expresia, pt că merele acre sunt cât se poate de sănătoase!). Imi sunt dragi vedetele noastre, dar, totuși, reclamele de la televizor, care le-au sedus, contra unor sume consistente, mă fac să le trântesc ușa-n nas. Picătura chinezească are, se știe, efect letal. Și, sincer, ma îndoiesc că gelul pentru reumatism, promovat cu clăbuci la gură, de vedete din sport, muzică, teatru, și-a crescut cifra vânzărilor. Nu cred că numai pe mine mă scot din sărite, mai ales că sunt sigură că nici măcar ei, protagoniștii, nu folosesc produsele respective.
M-aș bucura însă, din cale-afară, dacă cineva, oricine, Smiley, Becali, Trump sau chiar Oana Roman, să-mi intre în casă cu o reclamă la un gel pentru..ROMANTISM!
Simt, deja, cu fiecare an ce-mi trece pe sub nas, că trebuie să mă vindec de acest sentiment desuet. Aplecarea către romantism nu mai rimează cu vremurile și mă face să mă simt o entitate anacronică ; e ca și cum aș intra în Bamboo îmbrăcată în crinolină, ca și cum aș posta pe Facebook sonete ale lui Shakespeare sau aș înlocui șamponul meu de fițe cu fiertura de urzici.
Cine mai are nevoie de romantism? Cui îi mai pasă de siropul declarațiilor de dragoste, în această eră a vitezei, când primei întâlniri îi urmează, gâfâind, nu o a doua, ci o urgentă tăvăleală în așternut?
Cine mai oferă astăzi flori, când internetul te ajută să expediezi, uneori și fără un motiv anume, sute de buchete virtuale, către tot atâția prieteni virtuali? Cine se mai ostenește să compună scrisori de dragoste, când e atât de simplu să expediezi un emoticon cu inimioară roșie, pe telefonul mobil? Mai sunt , oare, mulți cei care se plimbă prin parcuri, înfășurându-se în mireasma copacilor abia înfloriți, sau au ajuns să o prefere pe cea de șaormă, de pe aleile malluri-lor?
Mă simt deja ancorată într-un secol mult prea trecut, cu pretențiile mele de mic dejun savurat în doi, cu apetitul meu bolnav pentru cuvintele calde, care să facă atingere clasicului „te iubesc!”. Îmi conserv încăpățânarea de a privi în ochii celuilalt, la fel de stăruitor cum lumea din jur își priveste mobilul, bucurându-se de numărul record de like-uri adresate pozei cu plăcinta cu mere, proaspăt scoasă din cuptor. Iar mie încă mai mi-e dor de stângacele poezii de dragoste „hand-made”, mi-e dor de trandafirul pe care mi-l înghesuia zilnic, in cutia de scrisori, prin anii de liceu, matematicianul clasei ( îndrăgostit lulea de mine) , mi-e dor de stelele de pe cer, pe care astăzi nu le mai observ decât atunci când ies noaptea, pe balcon, ca să vad de ce-mi țiuie alarma la mașină. Îmi lipsesc oamenii curați la suflet, alături de care să colind amintiri și să construiesc poveștile viitorului, fredonez în minte evergreen-urile siropoase ale omenirii și mă sufocă ritmurile Prezentului, pe care parca nici nu se mai așează versurile de iubire. Mie încă îmi place să mă înfășor de brațul unui bărbat și chiar sufăr, văzând cum „îndrăgostiții” din jur pășesc mecanic,unul lângă altul, păstrând între ei distanța regulamentară a indiferenței. Îmi plac filmele de dragoste, romanele de dragoste, poveștile de dragoste, plâng atunci când doi oameni frumoși se despart și încerc să ajut îndrăgostiții să ramână împreună…
Nu prea e loc de mine, constat, în lumea asta văduvită de romantism, de aceea îi rog din suflet pe cercetătorii britanici – cei care cercetează orice și inventează totul – să elaboreze, în laboratoarele lor sofisticate și atât de mediatizate, un salvator gel pentru romantism, cu care să-mi ung sufletul anacronic.
Rubrică oferită de :