Povestea mea

Octavian Paler și castronul cu căpșuni

 

În anii ’80, Octavian Paler avea cele mai înalte funcţii şi demnităţi – redactor-şef la „România liberă”, membru în CC al PCR, deputat în Marea Adunare Naţională etc. –, dar mai voia ceva: să fie recunoscut ca scriitor. De aceea, ori de câte ori îl vizita vreun critic literar la „România liberă”, îl sechestra în biroul lui, asaltându-l cu întrebări în legătură cu viaţa literară sau copleşindu-l cu o paradă de cultură.
Am fost şi eu o dată ţinut astfel ostatic. Octavian Paler stătea la un birou pe care se aflau teancuri de cărţi, de o înălţime ostentativă şi o lampă electrică menită să sugereze scrisul nocturn, iar eu mă foiam într-unul din cele două fotolii care flancau măsuţa din faţa biroului. Trecuseră trei sferturi de oră de când ascultam un discurs despre Oedip şi Sfynx şi tot nu găseam prilejul să-mi iau rămas bun şi să plec. Deodată, în încăpere şi-a făcut apariţia Mariana, secretara lui Paler, cu un castron cu căpşuni în mână. Peste căpşunile proaspăt şi bine spălate, fusese presărat zahăr din abundenţă. Nu mi-a mai venit să plec. Mariana a aşezat castronul pe birou, în faţa lui Paler, şi a părăsit tăcută încăperea.
Spre marea mea dezamăgire, Octavian Paler a început să mănânce căpşunile de unul singur, continuându-şi dizertaţia. Lua câte o căpşună cu două degete, o băga voluptuos în gură şi o strivea cu abilitate exact în pauza dintre două fraze. Mustoasele fructe deveneau astfel un fel de semne de punctuaţie ale interminabilului său discurs. Timp de alte trei sferturi de oră, oratorul infatigabil din faţa mea a înghiţit astfel, una după alta, toate căpşunile din castron, fără să mă servească şi pe mine măcar cu una. La plecare, zăpăcit de ceea ce mi se întâmplase, am găsit cu greu clanţa de la uşă.
La mulţi ani după consumarea acestui episod, citind Jurnalul lui Mircea Zaciu, am găsit o însemnare care mi-a atras imediat atenţia: autorul povesteşte cum, mergând în vizită la Octavian Paler, pe vreme când Octavian Paler era redactor-şef la „România liberă”, l-a găsit pe acesta cu un castron cu caise în faţă. Cât timp a durat convorbirea – istoriseşte vexat Mircea Zaciu – Octavian Paler a mâncat imperturbabil toate caisele, fără să-i ofere şi lui măcar una.
Întrucât cartea lui Mircea Zaciu a fost citită de multă lume, Octavian Paler s-a simţit dator să explice, în presă, că nu-şi aminteşte întâmplarea şi că, dacă lucrurile s-au petrecut cu adevărat aşa cum le relatează autorul jurnalului, a fost vorba, fără îndoială, de un accident, regretabil, dar lipsit de semnificaţie. Oricine poate avea o dată în viaţă – conchidea moralistul – un moment de neatenţie.