Bombănelile Marinei Editoriale

Oamenii de care mă împiedic

 

În general, nu mă opresc din drum. Refuz s-o fac. Pur si simplu, “a mă opri” nu rimează cu mine. Există, da, momente în care turația motoarelor mele se mai relaxează – și, da, asta se intâmplă din cauza altora, nicidecum a mea! – dar drumul îmi este continuu. Cu milenii în urmă, Confucius rostise o vorbă pe care, afland-o,  mi-am prins-o la butoniera sufletului : “Nu contează cât de repede mergi, contează să nu te oprești din drum”. 

…Acu’..și drumul ăsta nu se desfășoară chiar pe un covor persan. Nici măcar pe o mochetă. Este plin de hârtoape ; de cele mai multe ori, umane. 

M-a întrebat, mai deunăzi, un jurnalist, intr-un interviu pt un post local de radio, de ce fel de oameni mă împiedic, în drumul meu. Am stat o clipă pe gânduri, recapitulându-i pe cei, din cauza cărora mi-am julit, nu odată , genunchii. Răspunsul a fost cel de mai jos: 

Mă împiedic de incapabili. De fapt, de incapabilii cu care sunt nevoită să interacționez ; nimic nu poate fi mai anevoios, decât să înaintezi printre dobitoci care se dau rotunzi, când de fapt au capul în colțuri. Și care îți pun frâne, în virtutea unor relații de subordonare pe care vremelnic le generează.  

Mă împiedic apoi de fățarnici. De cei care te înfășoară în zambetul lor strepezit, executându-te cu seninatate îndărătul lui. De oamenii care susțin că te iubesc și , de fapt, te înseală după primul colț. De cei care-și declară sonor devotamentul și fidelitatea și care te vând , în secunda doi, pentru un pumn de mărunte avantaje. 

Mă mai impiedic și de hoți. De cei care încearcă să mă fure, la propriu sau la figurat. Căci nu numai banii îmi pot fi luați ( nici nu-s așa de mulți, prin urmare nu sunt o victimă tentantă!) . Mai nefericită mă face insă furtul de încredere, de speranță, ba chiar de ani din viață. Sunt destui inși care m-au făcut să exclam : “Anii ăstia i-am trăit degeaba”. A trăi degeaba niște ani,  înseamnă , mai degrabă, a nu-i fi trăit deloc…

Mă impiedic de pizmași. De cei care nu au loc de mine, sub un soare sub care , de fapt, cu toții ar trebui să avem loc. Pizmașii nu numai că ne pizmuiesc ( ignorând, in micimea lor,  faptul că, de cele mai multe ori, ceea ce avem sau suntem, se sprijină pe oceane de eforturi și renunțări) , dar încearcă să ne blocheze drumurile, neporindu-se decât atunci când sunt  siguri că ne-au omorât capra – mai grasă și mai frumoasă decât a lor. 

Mă mai împiedic de persoanele toxice. De cele care se plâng tot timpul, condamnându-mă să-l pierd pe al meu, ascultându-le lamentările. Transferul acesta de energii negative, dinspre acestia spre mine, este păgubos și de aceea, încerc mereu să-mi deviez traseele, evitându-i.  Cine are nevoie, în formula vieții, de elemente toxice? 

Împiedicată mă simt și atunci când am de a face cu pesimiști. Mi-e umbră și frig în preajma lor, iar întunericul tunelelor în care mă ademenesc, mă îmbracă în frisoane. Ochii mei se încăpățânează să vadă mereu luminițe la capetele tunelelor mele și de aceea pesimiștii devin, pentru mine, un factor poluant de evitat.

Dar cel mai tare mă împiedic de oamenii răi. Nu de proști, ci de răi. Proștii incă mai au o șansă să se deștepte, pe când răii își au tara înfiptă bine în ADN, iar legea care le guvernează viața este aceea de a-i împiedica , cu orice preț, pe cei din jur, să fie fericiți. Răii se “aștern” precum niște bolovani colțuroși, în drumurile noastre, devenind piedici uneori de netrecut în calea oamenilor ce se căznesc a fi buni. 

Una peste alta, desi drumul îmi este de neoprit, piedicile nu-mi lipsesc. Le ocolesc, le ating razant cu colțul hainei sau mă împiedic de ele, prabușindu-mă uneori la pământ. Dar mă scutur repede, revin la verticala ambițiilor mele și o pornesc mai departe, sfidându-mi piedicile umane și repetând, la nesfârșit, în gândul meu, pe cel al înteleptului Coelho : “Secretul vieţii este să cazi de 7 ori şi să te ridici de 8”….

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL XEROLACT


 

 

Publicitate