Detest oamenii cu două fețe. Pur și simplu, îmi transmit fiori pe șira spinării. Mă înspăimântă, pur și simplu. Și asta se întâmplă, mărturisesc, pentru că „detectorul meu de oameni cu două fețe” nu este de cea mai bună calitate, aducându-mă, în nenumărate rânduri, în pragul unor situații nefericite. Din această cauză am devenit exagerat de circumspectă cu toți cei din jurul meu : înainte de a-i invita în “grădina mea secretă”, îi răsucesc pe toate fețele. Două, sau mai multe. Căci, pentru unii, “două” nu este o cifra-limită.
Cred că sunteți de acord cu mine că nu există bucurie mai mare decât saceea de a găsi, în viață, persoana potrivită pentru a i te confesa, pentru a-i încredința o taină sau pentru a-ți spune, pur și simplu, un gând pe care nu intenționezi să-l faci public? Să trăiești sentimentul că cel din fața ta îți împartășește tristețea, bucuria, revolta, supărarea sau ce-or mai ascunde confesiunile tale, să deslușești, în încuviințările tacite ale confidentului tău, că nu mai ești singur, ci sunteți doi , iar povara gândului tău se sprijină de-acum pe doi umeri. Ce ușurare să stii că taina ta e bine păstrată și că ea va pleca în mormânt, odată cu cel ce-ți stă în față, că bucuria ta îl bucură deopotrivă și pe el și să nu întrezărești nicio urmă de invidie și răutate în gesturile sau cuvintele sale.. Nu poți decât să-i mulțumești lui Dumnezeu că ți-a scos în cale acel suflet ales și să te încrezi în fiecare respirație a acestuia, în fiecare mângâiere a sa, în fiecare sfat pe care ți-l dă. Și să fii convins că este sincer și dezinteresat…
Dar ce tragedie se întâmplă în sufletul tău, atunci când, printr-o întâmplare ( de obicei, lucrurile de acest fel se petrec pe neașteptate) dibuiești cea de-a doua față a „minunatului suflet” ce , până de curând, a împărtit cu tine lacrimile tale de necaz sau bucurie…. O afli, cum spuneam, întâmplător. Vezi dintr-o dată cum lumea te privește chiorâș și nu știi de ce. Si mai vezi apoi cum confesiunile tale, lucrurile tale cele mai intime, au ajuns, între timp, folclor și circulă din gură-n gură, iar din stânga și din dreapta, îți vin sfaturi privind problema pe care erai sigur că nu o știi decât tu și confesorul tău. Afli – aproape întotdeauna fără să-ți propui – cum cel pe care contai că-ți este aproape, te perpelește la focul mic al imposturii sale, comentându-te în toate felurile pe la toate colțurile lumii, găsind propriile interpretări – tendențioase și îmbibate cu ură – ale tuturor întâmplărilor tale, mai bune sau mai rele, pe care i le-ai încredințat, într-un moment de maximă încredere..
Încet-încet, o a doua față a acestuia, schimonosită și hâdă, prinde contur. Le privești pe amândouă – pe cea de dinainte și cea de acum – și te crucești. Neștiind că a fost dibuit, confesorul tău, “cel mai bun prieten”, continuă să-ți zâmbească cucernic, oferindu-și mai departe umărul generos, imbiindu-te să-ți lași tainele pe seama lui…
….Îmi imaginez, ce ușor ne-ar fi tuturor, dacă, peste noapte, o mână divină ar scrie, cu bidineaua, pe chipul binevoitor al unor astfel de indivizi: ” Atenție! Om cu două fețe!”..
Comentează