Ea și El

O nouă scrisoare a Giorgianei Avramescu, către soțul său, poetul Lucian Avramescu

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Bună dimineața, dragul meu! Iată, primăvara se trezește și ea din prea îndelungatul somn. Soarele, mult prea timid, acoperă astenia dealurilor. Departe, pe înălțimile munților se văd ultimele urme ale puținei zăpezi din această iarnă. Cântecul fazanilor, chemându-și iubitele, acoperă glasul celorlalte vietăți care întâmpină zorii. Oriunde aș privi, văd cer cât cuprinde și natura în așteptarea dezmorțirii. În tihna acestui loc, toate greutățile lumii par departe, chiar inexistente. Aici, doar pe Dumnezeu îl simți aproape, și inima pământului bătând ritmic, odihnitor.

Zilele acestea, după slujba pomenirii voastre, a celor plecați, trebuia să ajung în trei locuri, fiecare având în spate o poveste. Ar fi trebuit să aflu nașterea unui loc care contribuie la starea de bine, trupească și sufletească a oamenilor, datorită unei tinere femei de care mă leagă ceea ce am trăit în ultimii ani. Cam în același timp, am suferit aceeași pierdere, aceeași despărțire definitivă. Copiii au motivat-o pentru a nu se lăsa pradă năruirii și a mai fost ceva ce voi afla curând, când voi merge să văd proiectul căruia și-a dedicat ultimii ani. Apoi, trebuia să ajung la Sighișoara, unde am mai fost, și, despre care ți-am povestit. Destinațiile cu suflet și povești, cu oameni care clădesc pentru oameni, sunt cele în care mă regăsesc, în care merg și apoi mă întorc. Un drum al aflării despre viață, în general, al descoperirii unor noi repere și cumva al confruntării mele cu mine. Privind tristețile și izbânzile altora, puterea de a construi ceva durabil pe temelii firave sufletești, mă motivează și îmi dau curaj.
Și locul în care mă aflu acum își are povestea lui. Am mai fost și, iată, m-am reîntors. Datorită Alinei, de care mă leagă în bucurie, prima lună a primăverii. În urmă cu doi ani, pe la mijlocul lunii martie ne-am cunoscut, când nu distingeam nopțile de zile, când simțeam prăbușirea cerului tot mai aproape, și nu găseam puterea de mă împotrivi inevitabilului. Atunci, ea, fără să mă știe, a făcut un gest care pentru unii poate fi trecut la cele firești, dar pentru mine a avut o semnificație profundă. Din acel moment, Alina a rămas lângă mine, și pe sprijinul ei am contat în câteva situații importante. Iar pe oamenii care contribuie la reclădirea sufletului meu, găsit mai mereu în pragul disoluției, îi păstrez în inima și mintea mea, chiar de-ar fi să nu-i mai întâlnesc niciodată. Iată, pe ea o văd uneori, ne auzim, când prea multe tristeți se adună, iar acum ne-am întâlnit aici, cu alți câțiva prieteni ai ei, s-o sărbătorim. E ziua ei de naștere! Nu știu ce urare mai potrivită să-i fac. Îi doresc sănătate, să fie iubită și prețuită, așa cum merită. Fericirea va ști ea s-o aleagă, dacă cele spuse înainte se întâmplă.

Dragul meu, vorbindu-ți despre prietenie, îți voi povesti în continuare despre ea! Zilele trecute, la Spitalul Boldescu, din Ploiești, m-aș fi așteptat la orice, dar nu la o întâmplare senină. După mai bine de douăzeci de ani, mi-am revăzut cea mai bună prietenă din adolescență, pe Simona. E asistentă medicală acolo. Deși locuiește în Ploiești, la doi pași de Sângeru, viețile noastre nu s-au intersectat până acum. E, cred, prima mea întâlnire cu timpul, de acest fel. Sunt totuși niște ani. Chiar o viață, căci viața poate număra uneori nu mai mult de două decenii. Dar noi n-am simțit distanța aceasta. A fost ca atunci, ca ieri, când copile eram. Vorbele noastre curgeau natural. Căldura acelei prietenii nu s-a pierdut. Doar întâmplările care s-au succedat în anii aceștia au căpătat consistență, greutate, tragism. Doamne, cât am vorbit, și câte au rămas nespuse. Dar ne-am propus să nu mai lăsăm alți douăzeci de ani să treacă fără să ne vedem. Sper să reușim! De pildă, nu i-am mărturisit că unul dintre testele pe care mi le-ai dat spre verificare pentru facultatea de Jurnalism, a fost scrisoarea. Scrisoarea căreia ei i-am adresat-o, și pe care îmi pare rău că n-am păstrat-o. Nu-mi mai amintesc ce i-am scris atunci. Ceea ce nu păstrezi, se pierde, de aceea scrisorile destinate ție le voi aduna în cărți. Pentru mine, în primul rând. Pentru ca ajunsă la un moment dat în pragul plecării, să-mi amintesc, să mă reîntorc la fiecare zi trăită fără tine. Să nu uit nimic din dorul care a păstrat dragostea noastră, la granița dintre cele două lumi. A mea, de aici, și a ta, de acolo. Căci singurul lucru care nu se pierde prin moarte este iubirea. Iubirea celui rămas. Și mă gândesc că undeva rămâne și iubirea celui plecat. Nu știu unde, dar nădăjduiesc să aflu. Poate mă ajuți!
Pe curând, dragul meu!
Cu nesfârșită iubire, eu

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate