Sunt la volanul maşinii mele, în drum spre Suceava. Ascult muzică la aparatul de radio şi dialoghez cu numele localităţilor înscrise pe panouri pe partea dreapta a şoselei. De exemplu, sunt întrebat:
– Sascut?
Şi eu răspund:
– Ascute, dom’le, cine te opreşte?
Interpelările continuă:
– Bizigheşti?
– Da, bizighesc, ai ceva împotrivă?
– Potârnicheşti?
– Cum să potârnichesc dacă bizighesc? Nu pot să fac două chestii dintr-odată.
Înainte de Roman există o localitate Horia. Nu m-aş mira ca după Roman să fie una Patapievici.
Pe bancheta din spate, în dreapta, am o frumoasă domnişoară de 23 de ani, Alina. Ştiu că pare o invenţie de-a mea, dar ăsta e adevărul. O privesc fugitiv în oglindă şi mi se pare – şi mie – o ficţiune. La soare te poţi uita, dar la dânsa ba.
De fapt, nu e o născocire, Alina există. Propriii ei părinţi, aflând că urmează să fac un drum la Suceava, m-au rugat să le-o duc acasă, din Bucureştiul în care e băgată până peste cap în tot felul de masterate. Şi eu le-o duc. De ce naiba n-apare nici un ziarist de le Evenimentul zilei, să mă fotografieze? Când sunt la câte o recepţie şi duc la gură felia de pâine cu icre negre, apare. Dar acum, nici o urmă de ziarist.
În dreptul localităţii Răcăciuni (ce nume! ce fel de vietăţi or fi „răcăciunii”?), mă uit din nou în oglinda retrovizoare şi o văd pe Alina dormind, cu capul pe geamantanul din stânga ei. Ei, bravo! La cei cincizeci și ceva de ani ai mei, ăsta-i singurul efect pe care îl mai are farmecul meu asupra asupra unei tinere domnişoare: o face să adoarmă!
Din sens opus vine o maşină a Poliţiei condusă de un agent de circulaţie care mă somează să opresc. Uit instantaneu de Alina şi văd figura iluminată de fericire a poliţistului (la Alina te poţi uita, dar la poliţist ba). Poliţistul e fericit fiindcă m-a prins, cu ajutorul radarului de la bordul maşinii lui, depăşind viteza legală. Parchez pe dreapta şi mă duc să asist la redactarea (înceată), de către el, a procesului verbal, prin care mi se stabileşte o amendă de 3.000.000 de lei (300 în banii de azi). În timp ce agentul de circulaţie îmi transcrie datele din cartea de identitate, îi mulţumesc lui Dumnezeu că Alina doarme şi nu e vizibilă. Dacă se întâmplă tocmai acum să se ridice de pe banchetă, am dat de dracu’. Poliţistul o să creadă că sunt nu numai un maniac al vitezei, ci şi un satir bătrîn care pleacă în excursii cu câte o puştoaică nurlie.
Cu procesul verbal în mână mă sui din nou la volan şi demarez. Alina se trezeşte:
– Vai, ce ruşine-mi e, am adormit! N-a fost frumos din partea mea! V-aţi supărat?
– Deloc, îi răspund eu. Şi sunt sincer.
…Am rezolvat ce-aveam de rezolvat (la notariat, la primărie, la bancă) şi acum mă plimb prin Suceava, singur şi melancolic. Pe vremea când eram elev de liceu, toate fetele se uitau la mine cu interes, pe furiş. Acum, sucevencele de pe stradă nici nu-mi înregistrează prezenţa. Mă ignoră aşa cum ignoră gardurile şi copacii pe lângă care trec. În schimb, îi remarcă pe tot felul de cioflingari, raşi în cap şi incapabili să vorbească articulat.
În zadar am fost făcut nu demult, cu mare pompă, cetăţean de onoare al oraşului.
Îmi vine să le opresc şi să le strig:
– Fetelor, sunt cetăţean de onoare al oraşului!
Dar sunt sigur că nu m-ar auzi sau ar râde de mine ca de un nebun.
…Călătoresc în sens invers, spre Bucureşti, împreună tot cu Alina. Am plătit amenda la Suceava şi acum caut, cu privirea, un echipaj de poliţie căruia să-i înmânez chitanţa (aşa am convenit cu agentul de circulaţie care m-a amendat).
În scurtă vreme descopăr o maşină a Poliţiei cu doi poliţişti în ea, ascunsă după un camion (au ieşit din nou la vânătoare de şoferi care încalcă viteza legală), şi o rog pe Alina să le dea ea chitanţa. Alina se conformează şi se întoarce îmbujorată:
– S-au mirat că am fost amendată. Mi-au spus că ei nu m-ar fi amendat. Abia când le-am spus că dumneavoastră conduceţi maşina și nu eu şi-au dat seama că abaterea a fost destul de gravă.
Text apărut în „România literară” nr. 12/ 2021
Comentează