Nu tu ai plecat, ci El te-a lăsat să pleci…

Nu-ți mai face procese de conștiință, nu ai nicio vină. Faptul că ai plecat, nu înseamnă un abandon. E, mai degrabă, o curățire, o evadare dintr-o lume în care nu te mai regăseai. O lume în care aripile fluturilor din stomac zăceau moarte pe poteca ce cândva vă lega. Nu ai fugit, ci te-ai desprins , pur și simplu. Nicio femeie nu se îndepărtează de un loc îmbibat în iubire, cald și sigur, în care se simte ocrotită, iubită , chiar și necesară. Tu nu te-ai mai simțit decât necesară. Devenisești soția gospodină, mama perfectă, erai mereu la dispoziția tuturor, a Lui, în primul rând. La început l-a bucurat, o considera ca pe un dar pe care i l-a dat viața. Apoi a devenit ceva banal. Mare brânză: să umble curat și sătul, să-i fie casa lacrimă și copiii bine crescuți, să i se spună în fiecare zi „te iubesc” și să fie învelit, la orice pas, de îmbrățișările tale! … Și, încet-încet, ceea ce era cândva, o minune, a devenit ceva banal. Și atunci a uitat să mai ofere ceva în schimb, ba, mai mult, a căutat să-și coloreze viața altfel, scotocind primprejur după alți fluturi care să-i cutreiere stomacul.. Îi găsea, apoi se plictisea și de ei , rutina, comoditatea și lașitatea îl aduceau mereu acasă, unde tu tot sperai în zadar să-ți intre pe ușă același om, de care te îndrăgostiseși cândva. Dar intra mereu altul…
…La un moment dat însă, ai simțit cum aerul nu-ți mai ajunge. Ai realizat că drumul pe care pășești aproape mecanic, mânată de motorul iubirii tale neîmpărtășite și de sentimentul blestematei datorii față de soț, casă și copii, drumul acesta nu mai duce nicăieri. Te-ai săturat să oftezi la fiecare răsuflare, să-ti ascunzi lacrimile prin camere pustii și batiste mototolite, să pari, pentru cei din jur, femeia fericită lângă bărbatul care-o face așa. Pe cine mințeai de fapt? Lor oricum nu le păsa. Iar tu..îți iroseai viața. Și atunci ți-ai luat pruncii de mână și ai plecat…
Esti mult mai liniștită acum. Ai descoperit că nu ești doar o femeie muncită, ci și o femeie frumoasă, că oglinzile îți pot fi și prietenoase, că ziua nu se mai împarte numai între bucătării, școli, grădinițe și condica de prezență de la birou, ci mai încap în ea și plimbări cu bicicleta, povești la o cafea , câte o carte bună și câte o petrecere din cele care uitaseși că există; ba chiar au început să încapă în viața ta și privirile admirative ale unor bărbați care ți-au dibuit valoarea și încearcă delicat să-ți pătrundă în suflet.
Ești pregătită pentru ceva nou, știu, dar ceva te trage parcă îndărăt. Poate sentimentul de vinovăție că ai plecat. Că ai părăsit. Uită-l! Uită acest sentiment ! Uită-l și pe El! Și ține minte : nu TU ai plecat, ci EL te-a lăsat să pleci! Căci, dacă te iubea cu adevărat, și astăzi erați tot împreună!