Nu-ți dau copilul ! Nu ai nevoie de el !

Stimate doamne și domni,

Impasul meu este, probabil, singular, nu știu pe câtă lume va interesa, de aceea probabil ca nu mă pot aștepta sa-l luați în discuție. Totuși…
Eu și soțul meu suntem casătoriți de 15 ani și tot de atâția ani am încercat, fără succes, pe toate căile, să devenim parinți, amândoi iubim copiii si a avea copilul nostru devenise obsesia vieții noastre de zi cu zi. Absența unui deznodământ fericit a determinat chiar o usoară răcire a relației noastre, altminteri foarte solidă.
Necazurile au dispărut insă ca prin minune cand, cu doi ani în urmă, am devenit, printr-o întâmplare, parinții unei fetițe superbe, pe care o iubim ca pe lumina ochilor.
O nepoată de la țară a sotului meu a rămas insarcinată, la vârsta de 16 ani, cu un derbedeu din satul vecin care, evident, nu și-a asumat fapta. Pentru că la țară a face un copil în afara casatoriei este o mare rușine și pentru că nici fata, nici familia ei, nu îsi doreau acest copil, am reușit să-i convingem să-l aducă totuși pe lume , asumându-ne creșterea lui. Am luat-o pe Ana la București, am avut grijă de ea, pe durata sarcinii, copilul s-a născut în condiții foarte bune, iar  Ana a plecat val-vârtej acasă, nedorind nici măcar să-si vadă fetita.
Drept care Beatrice a devenit fetița noastră,  de care ne-am ocupat cu toată dragostea pană acum, tot amânând , din diverse motive, începerea procedurilor de adopție.
Iată însa ca, după mai bine de doi ani, în Ana, chipurile, s-au trezit sentimentele materne si dorește să-și ia fetița inapoi, aceasta urmând să fie crescută de părinții săi, pentru că Ana și-a găsit un serviciu într-un alt oraș, unde locuieste în gazdă.
Cerul ni s-a prabusit pe cap, din momentul în care am înțeles ca există posibilitatea de a o pierde pe Beatrice. Desigur că înțeleg posibilitatea ca sentimentele materne să fi apărut, chiar și după doi ani, dar ceva îmi spune că nu e numai atât și că de fapt nu dragostea pentru copil o îndeamnă pe Ana să declanșeze această luptă..Ana ne-a dat, de altfel, de înțeles că, în anumite condiții, e posibil totuși să ne lase copilul în grijă…
Merită să lupt, oare, pentru fericirea acestui copil, sau este mai bine să mă obisnuiesc cu ideea ca nu i-am fost decât “gazdă” , pentru primii doi ani de viață?
Vă mulțumesc pentru sfat, chiar dacă mi-l veți da în particular și nu în emisiune..
Cele bune,
Anca Brezeanu

Nota Redacției:

Cazul de mai sus va fi pus în discuție la  ediția de marți a emisiunii “Femei de 10, Bărbați de 10”.

Sursa foto: mamaplus.md