Ca orice fetiță născută în anii ’90 am prins fărâme de povești care m-au făcut să cred în dragoste adevărată. În dragoste la prima vedere, nu prea. Desigur, pentru că nu făcusem niciodată cunoștință cu EA – dragostea – orice bucățică de fericire care se strecura în programul obișnuit bănuiam că ar putea fi mult vestita iubire. Și uite așa nu mi-am dat seama când m-a lovit îndrăgosteala decât după ce am pierdut-o. Și mulți ani mă gândeam că nu are ce să provoace o durere mai mare decât asta. Dar am crescut și m-am îndrăgostit din nou. Am simțit că s-a așezat un alt strat de iubire peste 
primul; și de fiecare dată când al doilea strat mă rănea inima se întorcea la primul și se calma. Și tu, dragă a doua mea iubire, ar trebui să-i mulțumești primei pentru că te-a salvat de atâtea ori. Pentru că atunci când tu nu mi-ai oferit dragoste, ea a făcut-o. M-a făcut să te iert și să îți dau încă o șansă. Și nu te gândi că a făcut-o personal. Simpla amintire m-a făcut să cred că și tu ai ceva bun. Și nici nu aș vrea să mă gândesc ce s-ar întâmpla cu tine, a doua, dacă m-aș întâlni cu prima. Poate că te-aș trata cum meriți și te-aș alunga. Niciodată nu am suportat oamenii care îmi fac rău și când mă decid O DATĂ – ATÂT – să le plătesc cu aceeași monedă, se supără. Însă tu ai fost excepția! Pentru că te-am iubit și am văzut o luminiță în marea ta de întuneric când nimeni altcineva nu a făcut-o. Și am senzația că nu ți-a plăcut. Ai preferat să te afunzi în urât și să jignești frumosul. Ai ales să le fii prieten, confident, fiu, persoanelor care nu te-au ajutat să evoluezi deloc.
Persoanelor care dacă ți-au oferit o noapte de distracție, glume proaste cum îți plac ție sau lucruri materiale, ai avut impresia că te iubesc mai mult decât o făceam eu. Și cu toate astea, ai păstrat lucrurile pe care le-ai învățat de la mine: bunul gust, calmul, diplomația. Dar le-ai amestecat cu nepăsare, egoism și superficialitate și te-ai transformat în ce urăsc cel mai mult: un arogant lipsit de credință. Și acum te întrebi de ce nu te mai vreau?
Poate că am fost îndrăgostită nebunește de tine. Și da, m-ai rănit dar te-am iertat. Pentru că nu tu ai fost prima mea iubire. Dacă ai fi fost acum nu aș mai fi crezut în dragoste. Așa că, fi liniștit, nu te urăsc. Urăsc doar ce ai devenit. Însă iubesc versiunea de care m-am îndrăgostit și pe ea, fără supărare, o păstrez eu!
Comentează