banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Nu fugi de durere! Înfrunt-o !

Sintagma “secolul vitezei” a devenit deja un loc comun. Nu ne mai miră nimic din ceea ce se întâmplă in jurul nostru, totul cu o viteză uluitoare. Parcă mai ieri băgam fise in desuetele telefoane publice împrăștiate prin oraș, pentru a vedea dacă totul e bine acasă, iar astăzi ni-i sunăm pe cei dragi, dintre nisipurile Saharei, fiordurile Nordului sau de pe Marele Zid Chinezesc. Totul se întâmplă în mare viteza, în jurul nostru. Inclusiv sentimentele. Și ele evoluează cu repeziciune, nelăsând nici macar timp pentru a ne vindeca de la o iubire la alta, de la o despărțire la următoarea…
Și atunci, grăbiți să ardă etape și să-și vindece cât mai repede suferințele, oamenii dau iama la psiholog. Își povestesc viața, întinși sau nu pe canapea, își descarcă sufletul, deversând , contra unui onorariu dolofan, urile și deznădejdile acumulate în suflet. Vrem să scapăm cât mai repede de povara Trecutului, să începem noi vieți, să uităm ceea ce a fost. Și pentru asta suntem gata să plătim oricât. Cu condiția să ne vindecăm cât mai repede. Să nu ne mai doară, dacă se poate chiar de maine. După care redevenim roboți și ne reîntoarcem la eternul circuit care ne marchează existența : casă- servici-casă-servici ș.a.m.d.
Dar durerea nu trece așa ușor. Durerea se cuibărește adânc in sentimente, devenind un indicator prețios care arată unde anume s-a întâmplat ceva. Caci acolo unde apare rana, apare in mod automat și durerea. Iar fiecare organism viu reacționează la orice traumă prin durere. Fie că e vorba de o traumă fizică, de un eșec sentimental, de pierderea unei ființe dragi sau chiar și de un sever conflict de muncă…Dacă am fi cyborgi, probabil că nu am fi știut ce este aceea durere. Dar n-am fi știut nici ce este acela un răsărit de soare, nu ne-ar impresiona nici o cină romantică și nici primul “ma-ma”, rostit de pruncii noștri..Așa că vom rămâne, totuși, oameni, asumându-ne riscul de a primi de la soartă lovituri mai mari sau mai mici, generatoare de durere…
Ar fi bine dacă rănile sufletești ar trece precum celelate. Să te ungi cu cremă – de gălbenele, să zicem – și rana să se vindece. Sau să pui o compresă. Sau să ți-o bandajezi. Din păcate, nimic nu functionează așa cum ne-am fi dorit. Căci rănile astea, sufletești, nu vor trece decât după ce toate mecanismele noastre de apărare se vor activa, iar capacitatea noastră de regenerare își va spune cuvântul. Iar pentru asta e nevoie de timp. Cum obișnuim să spunem : “Timpul le vindecă pe toate”. Și de aceea nu trebuie decat să lași durerea să-și “vadă de drum”…
Ne dor despărțirile. Ne doare când pierdem ceva sau pe cineva. Ne dor veștile proaste sau mesajele la care nu primim răspuns. Ne dor vorbele grele, pe care nu le merităm. Ne doare când suntem exploatati și, parcă și mai tare, când suntem ignorați. Ne doare gelozia și mai ales, ne doare neiubirea.. Și nu fuga este salvarea noastră. Ci supraviețuirea. Durerea trebuie respectată și tolerată. La fel ca atunci când ești răpus de o gripă si obligat să stai in pat, doftoricindu-te zile în șir. Bolește liniștit și, mai ales, recunoaște deschis ceea ce te doare. La fel ca în cazul gripei : mă doare gatul. Mă doare capul. Mă dor toți mușchii. Tot așa, învață să spui : da, sunt geloasă. Da, mi-e frică să nu-l pierd. Și nu te jena să-ți exprimi durerea : spumegă, suferă, îneacă-te în lacrimi. Scrie scrisori tembele, pe care poate nu le vei trimite niciodată, sau privește ore în șir fotografia de la nunta voastră. Traversează această obligatorie penitență a suferinței ; conștientizeaz-o și lasă-te în voia ei, oricât de greu ți-ar fi…
Și, vei vedea, suferința ta nu va fi veșnică. Organismul tău va dezvolta, atunci când te aștepți cel mai puțin, un mecanism de autoapărare. Fără să i-o ceri, fără să visezi macar la așa ceva. Și brusc, suferința se va dilua, lăsând locul apatiei, iar apoi indiferenței totale. Vei reuși să privești înapoi cu seninătate și înțelepciune și, vei vedea, lucrurile care înainte te dureau, acum te lasă rece și le poți analiza…tot “la rece”. Iar după ce le vei fi intors pe toate părțile, vei vedea că , încet-încet, se va trezi in tine dorința de a merge mai departe. Adică vei ajunge exact in acel punct, în care sperai să te aducă psihologul, în doar câteva ședințe.
….Am citit undeva o frază interesantă : acțiunea oricărui analgezic este limitată ; rana nu încetează să mai doară, decât atunci când se vindecă.

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook