Bombănelile Marinei Editoriale

Nu fugi de durere. Înfrunt-o! 

 

Sintagma “secolul vitezei” a devenit deja un loc comun. Nu ne mai miră nimic din ceea ce se întâmplă in jurul nostru. Totul, cu o viteză uluitoare. Parcă mai ieri vâram fise in desuetele telefoane publice împrăștiate prin oraș, pentru a ne asigura că totul e bine acasă, iar astăzi ni-i sunăm pe cei dragi dintre dunele de nisip ale Saharei, fiordurile Nordului sau de pe Marele Zid Chinezesc. Totul se petrece în mare viteza, în juru-ne. Inclusiv sentimentele. Până și ele evoluează cu repeziciune, nelăsându-ne nici macar timp  între două despărțiri, timp pentru a ne întrema de la o iubire la alta…

Și atunci, grăbiți să ardă etape și să-și vindece cât mai repede suferințele, oamenii dau iama la psiholog. Își povestesc viața, întinși sau nu pe canapea, își descarcă sufletul, deversând in urechile “specialistului” , contra unui onorariu consistent, urile și deznădejdile depozitate în suflet. Vrem să scapăm cât mai repede de povara Trecutului, să începem noi vieți, să uităm ceea ce a fost. Și pentru asta suntem gata să plătim oricât. Cu condiția să ne vindecăm cât mai repede. Și să nu ne mai doară. Dacă se poate, chiar de maine. Și, iată, suntem ca noi! Si redevenim roboți,  reîntorcându-ne la eternul circuit care ne marchează existența : casă-servici-casă-servici ș.a.m.d.

     Dar durerea nu trece așa ușor. Durerea se cuibărește adânc in sentimente, devenind un indicator prețios ce semnalează unde anume s-a întâmplat ceva. Caci acolo unde apare rana, apare in mod automat și durerea. Iar fiecare organism viu reacționează la orice traumă, prin durere. Fie că e vorba de o traumă fizică, de un eșec sentimental, de pierderea unei ființe dragi sau chiar și de un sever conflict de muncă…Dacă am fi cyborgi, probabil că nu am fi știut ce este aceea “durere”. Dar n-am fi știut nici ce este acela un răsărit de soare, nu ne-am lăsa impresionați nici de o cină romantică și nici măcar de primul “ma-ma”, rostit de pruncii noștri…Așa că tot mai bine e să fim oameni, cu  riscul asumat de a primi de la soartă lovituri mai mari sau mai mici, generatoare de durere…

Ar fi bine dacă rănile sufletești ar trece precum celelate. Să te ungi cu o cremă – de gălbenele, să zicem – și rana să se vindece. Sau să pui o compresă. Sau un bandaj. Din păcate, nimic nu functionează atat de simplu cum ne-am fi dorit. Căci rănile astea –  sufletești – nu vor trece decât după ce toate mecanismele noastre de apărare se vor activa, iar capacitatea noastră de regenerare își va spune cuvântul. Iar pentru asta e nevoie de timp. Nu întâmplător se spune : “Timpul le vindecă pe toate”. Și de aceea nu trebuie decat să lași durerea să-și “vadă de drum”…

      Ne dor despărțirile. Ne doare când pierdem ceva sau pe cineva. Ne dor veștile proaste sau mesajele la care nu primim răspuns. Ne dor vorbele grele, pe care nu le merităm. Ne doare când suntem exploatati și, parcă și mai tare, când suntem ignorați. Ne doare gelozia și mai ales, ne doare neiubirea.. Și nu fuga este salvarea noastră. Ci supraviețuirea. Durerea trebuie respectată și tolerată. La fel ca atunci când ești răpus de o gripă si obligat să stai in pat, doftoricindu-te zile în șir. Chiar și dacă sufletul e cel bolnav, bolește liniștit și, mai ales, recunoaște deschis ceea ce te doare. La fel ca în cazul gripei : mă doare gâtul. Mă doare capul. Mă dor toți mușchii. Tot așa, învață să spui : da, sunt geloasă. Da, mi-e frică să nu-l pierd. Și nu te jena să-ți exprimi durerea : spumegă, suferă, îneacă-te în lacrimi. Scrie scrisori tembele, pe care nu le vei trimite, poate,  niciodată, sau privește ore în șir fotografia de la nunta voastră. Traversează această obligatorie penitență a suferinței ; conștientizeaz-o și lasă-te în voia ei, oricât de greu ți-ar fi…

Și, vei vedea, suferința ta nu va fi veșnică. Organismul tău va dezvolta, atunci când te aștepți cel mai puțin, un mecanism de autoapărare. Anticorpi. Și o va face fără să i-o ceri, fără să visezi macar la așa ceva. Și brusc, suferința se va dilua, lăsând locul apatiei, iar apoi indiferenței totale. Vei reuși să privești înapoi cu seninătate și înțelepciune și, vei vedea, lucrurile care înainte te dureau, acum te lasă rece, lăsandu-te să le  analizezi…tot “la rece”. Iar după ce le vei fi intors pe toate părțile, vei vedea că , încet-încet, se va trezi in tine dorința de a merge mai departe. Adică vei ajunge exact in acel punct, în care sperai să te aducă psihologul, într-un șir de ședințe si pentru foarte mulți bani. 

….Am citit undeva o frază interesantă : Acțiunea oricărui analgezic este limitată ; rana nu va înceta să te mai doară, decât după ce se va vindeca. Haideți , așadar, să ne videcăm rănile!

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CELADRIN + COLAFAST

 

Publicitate