Narcisa vă răspunde

Deci, problema mea, dragă Narcisa, e următoarea: iubesc două femei: pe soție – de 32 de ani, și pe colega mea de șerviciu, cea nouă. Sunt iubiri diferite, de prima mă leagă atâtea amintiri, copiii, o prietenie pe care n-aș da-o pentru tot aurul din lume. De colega mea m-am îndrăgostit fulgerător, din prima zi în care și-a luat transferul la noi. E mai tânără cu 20 de ani, e proaspătă, plină de viață, m-a trezit și pe mine dintr-o amorțeală pe care o credeam veșnică. Ea își face planuri legate de mine dar eu nu mă pot desprinde de soția mea. Ce mă sfătuiești să fac, cum să procedez? Să-mi schimb locul de muncă? George

Dragă George,
Dacă mă întrebi pe mine, tu nu iubești două femei. Iubești o femeie și ești îndrăgostit de alta.
Aș zice că e o mare diferență între o iubire de peste treizeci de ani, care a trecut testul timpului (de fapt, cred că a trecut toate testele în treizeci și doi de ani!) și o îndrăgosteală de o femeie mai tânără cu douăzeci de ani decât tine.
Spui că ai cu soția ta, pe lângă iubire, o prietenie pe care n-ai da-o pentru tot aurul din lume. Îți dai seama cât ești de norocos? Câți dintre noi putem spune că partenerul nostru de viață ne e și cel mai bun prieten?
Tu nu întrebi (așa cum poate s-ar fi așteptat prietenii ce ne citesc scrisorile) dacă să renunți la una dintre femei în favoarea celeilalte, e destul de clar în capul tău, din câte îmi dau seama, că un astfel de război e pierdut de mai tânăra ta prietenă dinainte de a începe. Tu întrebi dacă ar trebui să îți schimbi locul de muncă, să fugi de povestea nouă pe care, am senzația, o simți ca pe o adevărată amenințare pentru căsnicia ta.
Eu cred că ar trebui să vorbești sincer și deschis cu colega ta, să-i spui că n-ai în intenție să-ți părăsești soția și familia, că nu e corect să-i dai senzația că un viitor împreună ar fi posibil. Crede-mă, nici o femeie întreagă la minte nu ar încerca să continue o relație care nu are șanse să evolueze în niciun fel. Cred că e mai bărbătesc și mai omenesc, până la urmă, să fii sincer și deschis, decât să alegi o soluție lașă, nebărbătească și care nu închide cercul, de fapt. Ați început împreună o poveste, cred că frumos ar fi să o și încheiați împreună.

Narcisa, tu de unde ai știut, când te-ai îndrăgostit, dacă e suflet-pereche sau nu? Anda

Draga Anda,
Dar cine-a zis că am știut? 🙂
Începuturile poveștilor de dragoste sunt mereu frumoase iar noi mereu căutăm semne care să ne convingă că iubirea asta e chiar AIA, că persoana la care visam chiar a sosit în viața noastră, că are toate calitățile pe care le căutăm în partenerul nostru și chiar mai mult decât atât.
Din păcate, de cele mai multe ori nu e așa. Știm cu toții foarte bine că sunt povești care au început promițător doar ca să eșueze într-o mare de reproșuri și jigniri, umilințe, vorbe grele și păreri de rău.
Însă știi ce am observat? 🙂 Că oamenii despre care spunem că ¨parcă au fost făcuți să fie împreună¨, au un fel anume de a-și rosti numele. Cuvântul acela, care sună normal, banal chiar în gura oricui altcuiva, mie îmi pare că are o rotunjime anume în gura iubitului/iubitei. Aproape la fel de duios ca atunci când e spus de mama care ni l-a dăruit. 🙂

Bună ziua, stimată Narcisa! Sunt mamă ca și dumneata și am mari probleme cu fiica, care a împlinit în primăvară 18 ani, iar acum nu mă mai înțeleg cu ea, îmi spune mereu că e majoră și să n-o mai dădăcesc. Cel mai recent conflict vizează o apropiată plecare la mare, pe care o plănuiește cu gașca ei, în pofida interdicției noastre – a mea și a soțului meu. Nu știm cum să procedăm, pentru că ea ne amenință că oricum va pleca, chiar și fără aprobarea noastră. Are rost să ne punem de-a curmezisul sau mai bine cedăm, ca să nu stricăm iremediabil relațiile cu ea? Gaby

Dragă Gaby,
Înțeleg prea bine ce-mi spui! Și fiica mea a făcut 18 ani în primăvară și i se întâmplă să-mi reamintească din când în când că a crescut, că e mare de-acum și că ar trebui s-o las să ia decizii singură. Și atunci, deși nu-mi vine ușor deloc, încerc să-mi amintesc cum eram eu la 18 ani, ce făceam și cât de normal mi se părea să hotărăsc singură unde, când și de ce. 🙂
Chiar acum când îți scriu, fiica mea împreună cu prietenii ei sunt la un festival (un fel de Untold, însă finlandez) departe de casă, cam la 400 de kilometri.
Sigur, când mi-a spus că vrea să meargă, primul meu răspuns a fost ¨nici vorbă!¨, dar când am văzut cât e de dezamăgită, mi-am amintit că, de fapt, tot ce-mi doresc pentru fiica mea e să fie fericită!
Nu-mi doresc să câștige titluri, funcții, averi sau faimă. Îmi doresc să fie fericită. Iar la 18 ani, o excursie de felul ăsta cu prietenii tăi cei mai apropiați, la mare, la munte sau la un festival, cred că e exact ceea ce o face super fericită.
Așa că i-am spus că e ok să meargă și că tot ce-mi doresc e un mesaj din când în când (bine, recunosc, am zis din oră-n oră) doar ca să știu că e bine, întreagă, nevătămată. Nu am să intru în alte amănunte acum, să-ți spun toate ¨să nu¨- urile pe care i le-am pus în vedere, am să-ți spun însă că abia aștept să se întoarcă și să-mi spună cum a fost, ce artiști a văzut, cât de tare s-a distrat, să văd ce fotografii a făcut, să-mi spună cu ce experiențe s-a îmbogățit în week-end-ul ăsta.
Sincer, eu le înțeleg pe fetele care spun ¨merg oricum, și dacă zici că nu mă lași¨, nu de alta, însă am fost una dintre ele…
Demonstrațiile astea de forță, în care noi, ca părinți, ne impunem în fața copiilor noștri, minimalizându-le dorințele și nevoia firească de a crește, de a părăsi cuibul din când în când, doar ca să-și facă curaj pentru zborul care-i va arunca în vâltoarea vieții, demonstrațiile astea, zic, cred că nu le fac deloc bine copiilor. Cred că mai degrabă reușim să-i timorăm și să-i facem să-și piardă încrederea în sine, curajul.

Părerea mea e că e mai bine să meargă la mare cu acordul și susținerea ta (a voastră, a ambilor părinți, dacă se poate), o dată pentru tine, ca să poți comunica cu ea în tot timpul ăsta ca să știi că e întreagă, iar apoi pentru ea (aș zice mai ales pentru ea…), ca să știe că, orice s-ar întâmpla, fie că va fi dezamăgită, ori rănită, fie că se va întoarce super fericită, are unde să se întoarcă, în brațele părinților săi, în confortul dat de căldura familiei care o iubește mai mult decât orice gașcă din lume, exact cum se înoarce vasul la țărm ghidat de lumina farului din port.
Mie așa mi(-ar) place, ca fiica mea să ardă de nerăbdare să se întoarcă acasă și să-mi povestească pe unde a fost, ce-a văzut, cine și cum s-a prostit, care ce ¨tâmpenii¨ a făcut, să-mi spună cât de dor îi era de camera ei, de patul ei, de cățelul nostru, Ozzy și (eventual 🙂 ) și de mine…