Povestea mea

Femei înarmate cu foarfece și cuțite

 

Prima mea maşină a fost o Lada break roşie, pe care o iubeam fanatic, ca arabul din poezia lui George Coşbuc pe El Zorab. Când a fost nevoie de o prelată pentru protejarea ei, am cumpărat dintr-un magazin de textile cel mai rezistent şi elegant material – un material pentru blugi –, care m-a costat salariul pe trei luni. M-am dus cu el în braţe acasă, fericit, şi am rugat-o pe o vecină – o matracucă, poreclită de ceilalţi locatari „doamna Capot” – să-mi croiască şi să-mi tragă la maşina de cusut prelata. Locuia, ca și mine, la parterul unui bloc de zece etaje din cartierul Drumul Taberei.
A doua zi, doamna Capot, în general arţăgoasă, a venit plină de sfială la uşa mea şi m-a implorat s-o las să-şi taie şi ea o bucată din material, pentru o fustă.
– O să iasă prelata ceva mai pe măsura maşinii, de ce să atârne până jos? m-a consolat ea.
Fără entuziasm, am fost de acord. După încă o zi, la uşa mea s-au înfiinţat mai multe vecine, cu doamna Capot drept lider, un lider, însă, care stătea cam jenat în spatele grupului. Surescitate, întrerupându-se şi completându-se una pe alta, vecinele m-au ameţit cu o argumentaţie sofisticată, al cărei sens principal era: nu există eroare mai mare decât să-mi acopăr maşina cu un material scump; în mod sigur va fi furat; de aceea, ele s-au gândit să-mi pună la dispoziţie o ţesătură mai ieftină, chiar ruptă pe alocuri şi pătată, neatractivă pentru hoţi, iar din splendida pânză albastră de in cumpărată de mine să-şi facă lor – şi copiilor lor – fuste, bluze, pantaloni şi chiar un fel de berete, la modă atunci.
Mi-a venit să ţip de indignare, dar m-am stăpânit. Cu un zâmbet distins, le-am dat vecinelor încuviinţarea mea. Apoi am intrat în casă, m-am trântit în pat pe burtă şi am început să lovesc cu pumnii în pernă. În imaginaţie le vedeam pe vecine, înarmate cu foarfece şi cuţite, năpustindu-se asupra valului de pânză albastră.

Publicitate