…“Stăm ca doi straini, unul lângă altul, ne uităm la televizor… și pur si simplu nu găsim ce să ne spunem! Lumile noastre sunt atât de diferite…”
Ascultand-o pe femeia de lângă mine, m-am simțit cutremurată de un fior. Am privit-o brusc cu atentie : nu cumva stateam de vorba chiar cu mine însămi?… Dar nu, doamna între două vârste, așezată pe aceeași bancă, în același parc, nu era decât una din atât de multele femei care se complac în a strabate viața alături de un om cu care nu au, de fapt, nimic în comun: nici valori, nici idealuri…Poate doar o casă, o mașină și eventual unul-doi copii. Da, teoretic aceștia din urmă ar trebui să-i lege ( sau măcar să le abată gândul de la adevăratele neconcordanțe), dar ce te faci atunci când ei cresc, îsi iau zborul din cuib, iar cuibul rămâne populat de doi străini, legați sau nu printr-un “contract”, semnat poate prea în grabă?…
Nu sunt rare momentele în care oameni necunoscuți mie ( ei pe mine mă știu “de la televizor”) ajung să se deschidă în fața mea. E mare lucru sa câștigi încrederea cuiva, fără să faci vreun efort special în acest sens. Pur și simplu, oamenii să aibă încredere în tine, în experiența ta de viață, în buna ta credință. Pesemne că mulții mei ani “de televizor”, plus întâmplările atât de numeroase și diverse din viața mea personală, i-au convins pe români că sunt “de-a lor”. Că nu-i “spoială” pe sufletul meu, că nu păcălesc pe nimeni și sunt departe de a fi una din acele “dive” ce se vântură pe ecrane și care par a fi perfecte : frumoase, inteligente, elegante, realizate în carieră și familie. Nu, eu nu sunt nici frumoasă, nici din care afară de inteligentă, elegantă mă chinuiesc teribil să fiu măcar la ocazii, pentru cariera mea am tras ca un asin, iar despre realizările mele în viața de familie, probabil că știți mai bine decât mine, căci presa vremurilor a abundat în relatări depășind de multe ori hotarele realității…
Dar să revenim. Doamna alăturată mie pe o bancă în Herastrau, unde mă mai opresc adesea între două drumuri, ca să mai notez două rânduri în nelipsitul iPad, mă recunoscuse și îmi ceruse permisiunea să se așeze lângă mine. După câteva cuvinte legate de emisiunile pe care le fac, m-am trezit brusc confidenta ei. Nu avea lucruri rele de vorbit despre soț ( subiectul nr.1 al oricui dialog între femei!), doar că “necomunicarea” o adusese la sapa de lemn a iubirii. Da, existase iubire multă între ei, la început. Sau…poate că nici nu fusese neapărat iubire, ci pur și simplu se aruncaseră unul în brațele celuilalt, se agățseră unul de altul, într-un moment de derută reciprocă : fiecare din ei își “pierduse” partenerul și poate disperarea sau brusca frică de singuratate, care se instalează în majoritatea cazurilor aproape instantaneu, îi împinseseră unul spre celălalt.
După care, anii așternuți în viața lor, le-au arătat adevărul : puține lucruri îi legau de fapt. Erau clădiți diferit, altfel le arăta sistemul de valori, gândurile le porneau mereu pe alte drumuri, fiecare era, într-un fel, ancorat în trecutul său, iar ancorele erau tare greu de urnit… Iar acum, femeia de lângă mine, ajunsă la capătul puterilor acestui compormis dureros , în care i-a fost loială “străinului” de lângă ea fără a primi beneficiul fericirii visate, mă întreba ce să facă… Simțea că viața i se scurge încet, către nicăieri, negăsind nicio bucurie pe care să o transforme în combustibil.
Am lăsat-o să vorbească, să-și curețe sufletul. Mi-a spus că i-a dat încredere gestul meu curajos de a-mi schimba viața, de a mă desprinde de un trecut ce se dovedise a fi deloc prietenos. I-am povestit, tot ca o confesiune, că în cazul meu numai de curaj nu putea fi vorba, căci lăsasem ani prea mulți să treacă, până să-mi adun forța de a face Schimbarea. Și ai săi erau mulți, însă forța nu reușise s-o adune încă. Din acest motiv căuta susținere la cei ce-i păreau “motivaționali”. Adică…eu?… “-Nicio poveste nu seamănă cu alta, nicio rețetă nu funcționează perfect” – am prevenit-o, încurajand-o totusi să nu lase anii să treacă, fără să facă nimic. Aceștia nu se vor mai întoarce niciodată, lăsând în locul lor regretul mereu crescând al inacțiunii…
Și, nu știu de ce, am simțit și eu deodată nevoia să-i povestesc viața mea. Mă asculta fascinată, ca si cum urmărea un film deținător de Oscar. Dar viața bate filmul, nu-i așa? Și deși rareori ies de sub carapacea tăcerii, de data asta am făcut-o. Nici eu nu știu de ce. Poate că uneori simțim nevoia să povestim cuiva, chiar și unui necunoscut care ne-a câștigat încrederea, toate cele prin care trecem și care ne sufocă pe dinăuntru. E ca un soi de necesară ușurare…
După vreo două ore de povești reciproce, eram deja altele : eu , mai ușoară în suflet, ea – mai hotărâtă în intenții. Cei aproape 10 ani pe care-i avea în minus față de mine, îi sporeau șansele unei noi vieți, construită după sufletul său, fără compromisurile celei de până acum. Dar va avea, oare, forța de a tăia pisica în două, sau se va împotmoli în mieunatul ei jalnic și în ghearele ce poate vor începe s-o zgârie nemilos?
…Până la urmă și pentru a-ți câștiga, dacă nu fericirea, măcar liniștea, trebuie să duci o luptă. Mai mică sau mai mare, în funcție de compromisul-diavol, cu care ai făcut pact până acum…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : GEROVITAL H3 Derma
Comentează