Nu aveam incotro , sambata si duminica nu era chip sa imi fac temele.
Toate lacunele mele le datorez acelor ani.
In rest , nu am facut decat sa le amplific.
Ma obisnuisem cu modul boem de a trai , ce nu imi fusese predat la scoala.
Totul a pornit de la ideea parintilor de a se muta de pe Cuza-Voda pe Strada Garii , de la casa la bloc , de la zona riverana Dunarii la un pas de Turnul cu Ceas al Giurgiului , constructie otomana nedatata , dar multicentenara.
Camera mea dadea spre curtea interioara ca in filmul cu Grace Kelly.
” Printesa din Monaco ” pentru mine era Mirabela Dauer , mai exact vocea ei , care razbatea dinspre braseria – 
restaurant prin geamurile inchise ale dormitorului , biroului si studioului de vise al copilariei mele.
Diferiti solisti incercau cu mai mult sau mai putin succes sa o subsituie pe adevarata Diva.
Constienti de nereusita , aducea casete audio sau benzi de magnetofon cu syrinxul de aur , si atunci intelegeam vorbele lui Grigore Vieru :
” Nimeni nu poate muta Pamntul in Cer , doar cantecul privighetorii o face.”
” Ioane , Ioane ” era atat de folcloric , incat mi se parea o doina a noastra , preschimbata in slagar.
Pasarea aceea care nu dormea , nu imi dadea nici mie somn.
Nu stiam ce e iubirea , dar banuiam ca e ceva magic.
Sarutasem si eu fete , ma pozasem cu ele la sfarsit de an , degizati in Printese si Printi.
Aceasta era dragostea , o amagire perpetua , dar eu nu aveam de unde si de la cine sa inteleg ca nici cei mari nu obtin de la ea nimic in plus.
” Morarita cu fuiorul ” imi torcea dorul si ma impiedicam de piatra lasata in drum ca sa innoptez la ea.
Tata mi-a zis intr-o zi : ” Sa stii ca acelasi cantec e si la TVR acum…”
Mi s-a parut stranie coincidenta si nu m-am dus sa ma conving , speram in extremis ca Mirabela canta doar pentru mine si pentru cei cativa cheflii.
” Noapte de mai ” a lui Macedonski a fost intelegerea poeziei culte , m-a determinat sa pun mana pe cartea care se gasea la cativa pasi , in biblioteca parintilor , tot una cu camera unde ma concepusera , intre un Proust si un Eminescu.
Cand auzeam versurile cu fecioarele in camasi de in ce poarta amforele goale dar au ochii plini de senin , mi-am dat seama ca ambitia mea de a scrie era mai degraba iluzorie decat nemasurata.
Despartile nu le intelegeam .
Erau prea patetice.
Nu erau de mine , un comformist in primii ani.
Acum da , le pricep.
L-am chemat eu pe tata sa o vada pe Mirabela la ” Albumul Duminical ” alaturi de Marian Nistor si naiul sau femecat.
Atunci am aflat ca o mie de ani inseamna o vesnicie si e ragazul destinat reintoarcerii in cuplu.
Nici pe scena nu se intalneau.
Se intersectau ca norii aflati la inaltimi diferite , fara a descarca fulgere si a razbi furtuni.
Apoi veneau , ” Diminetile cu ferestre deschise “.
Trageam aer in piept , si chiar daca nu eram la munte , speram in ozon si mireasma de fan.
Cand am plecat la Facultate s-a terminat cu toate acestea.
Un amestec de muzica indiana , araba si africana m-a facut sa inteleg definitiv ca la noi se scolesc medici pentru intreaga lume si ca o mare parte din ei locuiesc in primii ani ai formarii in caminul studentesc ” Belvedere ” din Crangasii Bucurestiului.
Desi geografic eram mai aproape de Mirabela , nu o mai auzeam.
Cosmin – Stefan Georgescu, Franța, iulie 2021
Comentează