banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Mergând , cu fiul meu, la vot…

E soare afară și de cate ori e soare, îmi pare că viața e mai frumoasă și că nimic rău nu ni se poate întâmpla. Soarele poate să transforme până și trolii în stane de piatră – așa cum scrie în Jurnalul meu de călătorie în Norvegia, proaspăt lansat…Dar asta se întâmplă în Norvegia – la ei trolli fac parte din mitologie – pe când la noi, dacă și soarele mioritic ar avea aceeași putere, la câți “trolli” sunt în jurul nostru ( troll = întruchiparea Răului : personaje hidoase, pline de ură și cu o inteligență redusă), probabil că am trăi într-un peisaj selenar, dominat de stane de piatră..
….Dar să fim optimiști, pentru că azi e chiar soare și mai e și zi de vot pe deasupra, si atât de frumos ne-au vorbit, toată luna asta, candidații, pe cele 14 limbi ale lor, încât mai că-ți vine să crezi că în țărișoara asta, de mâine-ncolo va curge numai lapte și miere..
Merg spre vot, anevoie, cu fiul meu alături, care tocmai s-a întors dintr-o țară așezată, în care ura și răutatea sunt spălate, de milenii, de apele oceanului. Vorbim amândoi despre vot, despre presedinți, despre Romania. Am alături unul din tinerii aceia minunați ( nu că e fiul meu!) pe care obișnuiesc să-i laud în emisiunile mele, cei care, deși sunt excepțional pregătiți profesional, incă n-au tulit-o spre alte zări. Mă bucur că am reușit să-i sădesc fiului meu in suflet dragostea pentru țara sa și îmi dau seama, povestit deseori cu el, că-mi este din ce în ce mai greu să-l conving că aici e locul lui și că nicăieri altundeva nu va fi mai fericit….Am inima cât un purice, când îmi vorbește de prietenii lui, care au ales să-și termine studiile în alte țări și care au deja joburi plătite cu lefuri cât cinci, ale mele ; sau cand îmi mai spune că unul sau altul, îl îmbie și pe el spre lumea aceea, atât de “altfel” față de a noastră….Inima mea-purice simte, privindu-l pe Victor, că multă vreme nici “patriotismul” ăsta nu va funcționa, de la sine. Că mai și trebuie uns , cateodată. Uns cu speranțe, dar mai mult cu certitudini. Încerc să-l conving că se mai întâmplă și lucruri bune în țara asta. Dar la fiecare argument al meu, îmi vine cu zece contraargumente. Îmi aminteste ce pățesc chiar eu, la locul de muncă “-Mami, o țară care permite sa i se întâmple așa ceva unui om ca tine, care este un monument de dăruire, harnicie și corectitudine, e o țară care nu se mai face bine niciodată!”….Oftez ….și continui să scotocesc prin cufărul cu argumente…
…Afară e soare și de-a stânga și de-a dreapta, iar noi ne îndreptăm spre cele 14 optiuni ale noastre, pe care le tot răsucim, de o lună, pe toate părțile, într-un dialog ascuțit al generațiilor…Ar trebui să am acel sentiment – măcar azi – că puterea e in mâinile mele, că acolo, în cabina de vot, am șansa să îndrept țara spre calea cea bună și corectă, că votul meu e important, așa cum ne tot conving, de decenii, analiștii și eminențele cenușii ce se înghesuie în televizoarele din ce în ce mai extraplate. Dar nu mai am demult această credință. Merg la vot inerțial, pentru că sunt un om conștiincios. Un om conștiincios, fără speranță. Un om conștiincios, dar care aproape că știe că cel pe care-l va vota, n-are nicio șansă. Aproape că știu și de ce, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile, pentru că tot pe el îl voi vota, măcar pentru a avea sentimentul că am fost corectă față de convingerile mele, față de mine însămi.
Încerc să-l conving pe Victor că speranța moare ultima, dar o fac cu jumătate de gură, pentru că am alături exemplul parinților mei, care au traversat deja 8 decenii și mai bine de speranțe și cărora nu numai de bătrânețe le tremură mâna, când își introduc votul în urnă..
Merg la vot și afară e atât de soare, încât parcă totuși aș mai trage puțin de speranța asta a mea, rătăcită într-un tunel, păcălind-o că luminița aceea de la capătul lui parcă, totuși, se zărește…

Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook