De Marilena Dumitrescu
Vikingii ştiţi cu toţii ce sunt. Iar trolii, dacă nu ştiţi, vă spun eu: sunt nişte făpturi mitologice norvegiene care trăiesc prin păduri şi pe sub stânci, sunt prietenoşi doar cu copiii, sunt cam prostănaci, mănâncă oameni şi se tem de lumină, care-i transformă în stane de piatră. De ce şi-or fi făcut norvegienii din ei un simbol al ţării, habar n-am. Mă rog, treaba lor. Cartea Marinei Almăşan Aventuri cu troli se citeşte dintr-o suflare. Cel puţin eu aşa am făcut. E scrisă bine, cu nerv, e tonică şi i se simte zâmbetul şi energia în fiecare propoziţie. Bine, Marina m-a descurajat la început zicând că ea scrie pentru cei ce călătoresc, ca să ştie la ce se pot aştepta. Să-i întărâte, probabil. Deşi e şefa mea, îndrăznesc s-o contrazic. Eu tocmai de-aia citesc, pentru că n-o fac personal. Nu călătoresc din diverse motive oarecum stupide cum ar fi că mi-e frică să zbor şi urăsc să fac bagaje, aşa că profit şi eu să aflu ce mai e prin lume citind cărţile altora. Iar Marina o face atât de bine încât simt că parcă am fost acolo. Marina zice că se plimbă, Dar, dragii mei, vreau să vă spun ceva. Marina e la fel de activă şi de eficientă în călătorie ca şi la serviciu. Mereu i-am admirat şi i-am invidiat energia nemăsurată. Ei bine, cred că mie mi-ar fi trebuit un an să vizitez toate muzeele, parcurile şi fiordurile Norvegiei, ceea ce ea a făcut în… cât? 2-3 săptămni? Şi nu s-a rezumat la asta. A luat interviuri, a făcut vizite la ambasadă, la operă, la primărie, s-a documentat, a făcut fotografii, ce mai, a muncit cu-adevărat. Fosta şefă de pe Arca Marinei şi-a îmbogăţit experienţa călătorind cu feribotul printre fiorduri, pe urmele lui Amundsen, în compania altor lupi de mare decât Eugen Cristea, marinarul Sindbad de pe arcă. Şi ne-a amintit sloganul altui 
norvegian celebru, Nansen, care-i serveşte Marinei drept îndemn călăuzitor: Ai reuşit, continuă, n-ai reuşit, continuă. Aşa că Marina continuă cu vizite la Muzeul Rezistenţei norvegiene, la Reptile park în amintirea copiilor de-acasă, când erau mici, la muzeul militar, muzeul maritim, muzeul folcloric – un fel de muzeu al satului, dar mai… nordic, la muzeul de arhitectură, la grădina botanică, la muzeul intercultural dedicat imigraţiei, la fortăreaţa Akershus. La un moment dat cred că până şi Marina a obosit că a intrat într-un parc să se odihnească. Răsuflu şi eu uşurată, dar nu pentru multă vreme, că Marina a observat că parcul era plin de falusuri uriaşe. Odihneşte-te dacă poţi! Or fi falusuri prin toate parcurile Norvegiei sau o fi fost norocul Marinei? Mai că îmi venea s-o dau încolo de frică de avion şi să-mi fac bagajele să plec şi eu. Ei, şi cum Dumnezeu îi recompensează pe cei harnici şi buni, s-a întâmplat ca Marina să prindă acolo şi ziua Norvegiei, prilej să vadă costume şi obiceiuri tradiţionale, dar şi norvegieni veseli şi fericiţi. Am aflat şi ce mănâncă norvegienii. La capitolul ăsta devin mereu curioasă. Te gândeşti cumva că seamănă cu bufetul suedez de la all inclusive? Nu prea. Mai degrabă seamănă cu ce găseşti la Ikea. Dar, supuşi şi ei globalizării, pe lângă peşte, carnea de ren sau de balenă, mai mănâncă şi ei paste ori pizza, ca orice… pământean. Cu băutura stau mai prost, pentru că e şi scumpă şi mai au şi nişte restricţii, neputând s-o cumpere la orice oră. Beau, în schimb, multă cafea. Ţinând cont cât e de frig pe-acolo, nu mă mir că preferă o băutură caldă. Şi închei cu ce mi-a plăcut mai mult, lucru pentru care chiar am invidiat-o pe Marina: vizita la muzeul Munch unde a văzut pe viu cel mai celebru strigăt din lume.
Comentează