Cu timpul, am început s-o îndrăgesc. Aproape că ajuns să facă parte din mine. Doi ochi, două urechi, un breton și…o mască. Asta sunt eu, mai nou. Înainte, ori de câte ori ieșeam pe ușă, mă opream câteva secunde, întrebându-mă : am închis aragazul? Acum, fiecare dată când plec de acasă, mă opresc în pragul ușii și mă întreb : “Mi-am luat masca?” M-am și întors de vreo două ori după ea, încălcându-mi temerile legate de întoarcerile din drum …
La început, mărturisesc, am urât-o din toată inima. Aveam senzația că-mi ia aerul, că-mi invadează teritoriul cu prezența ei de-a dreptul hidoasă… Aproape că ajunsesem să mă întreb, dacă soarele îmi va mai vedea vreodată adevăratul chip. Nu că sunt cine știe ce frumusețe, dar, totuși, am și nas, și gură! 😁…Îi priveam pe cei din jur și aveam senzația că trăiesc în decorul unui film SF hollywoodian, în care planeta a fost cotropită de arătări stranii, care se mișcă în spațiu, incolo și-ncoace, ca teleghidate, ferindu-se să interacționeze unele cu altele.
Apoi, încetul cu încetul, am început să mă obișnuiesc. Respirația mi-a revenit în parametrii normali, chipul care mă privea din oglinzi și vitrinele magazinelor nu-mi mai părea atât de nelalocul lui. Nici cei din jur nu mă mai înspaimântau atât de tare. “Obișnuința e a doua natură a omului” spunea cineva. Cineva, care, probabil, intuise că voi scrie aceste rânduri…
…Când o desprind de pe chip, înainte de a o lăsa să plonjeze în coșul de gunoi, o privesc lung. Și recunoscător. Îi mulțumesc pentru efectul Placebo , al cărui rol îl joacă în viața mea, dându-mi trainicul sentiment că o adevărată fortăreață mă apără de asaltul coronavirușilor plutitori.
Îi mulțumesc pentru faptul că ne-a adus pe toți la un numitor comun – urâții și frumoșii Planetei deopotrivă.
Îi mulțumesc că, în patru luni de zile, am reușit să fac însemnate economii, renunțând la a mai folosi fond de ten, fard de obraz, ruj de buze. Pe dinți mă spăl regulat! 😁
Îi mai mulțumesc distinsei măști pentru faptul că că mi-a oferit acel “anonimat”, după care , de multe ori, tânjeam. Numai vocea mea, ițindu-se dindărătul măștii, îi face acum, pe cei din jur, să ridice ochii și să caute asemănări între “arătarea” din fața lor și chipul familiar pe care-l știau de la televizor! ….De aici și un alt beneficiu : faptul că ne este stimulată capacitatea de a recunoaște persoanele după voce!
Și îi mulțumesc pentru că ne-a reînvățat să ne privim în ochi. Căci ei sunt singurii ( deocamdată!) rămași “la vedere”. La urma-urmei, nu sunt ei, ochii, “oglinda sufletului”? Se poate spune că, odată cu măștile, am învățat să ne privim în suflet.
….Sunt multe lucrurile pentru care aș avea de ce să-i mulțumesc măștii de pe chipul meu. Și totuși, nu știu de ce, dar tare mi-e dor de vremurile în care între mine și aer nu era decât..aerul și în care oamenii pe stradă îmi zâmbeau, recunoscându-mă…
Rubrică oferita de FARMACIILE CATENA : RILASTIL – protecție solară
Comentează