O vizită fugară la Pescara , orășel italian de pe malul Adriaticii, mi-a prilejuit revederea cu o prietenă dragă , antică aș spune, legată de cea mai frumoasă vârstă pe care amândouă am traversat-o acum peste 3 decenii. Tot atâtea, plus viața tumultuoasă din lăuntrul lor, ne-au depărtat tare de tot. Nu mai știam de Marinella mai nimic, din momentul în care plecase definitiv în Italia, acum aproape 30 de ani ; …deși, mărturisesc, îmi permit să am mereu rezerve vis-a-vis de cuvântul “definitiv”. În opinia mea, “definitivă” nu este decât moartea, toate celelalte fiind supuse oricand riscului unei schimbări de macaz.
Pe Marinella am cunoscut-o cu ani mulți în urmă. Am povestit într-o postare de pe pagina mea de Facebook cum ne-am împrietenit, la Costinești, când eu aveam puțin peste 20 de ani, iar ea încă nu-i implinise pe aceștia. Moldoveanca frumușică, guralivă și spumoasă precum o șampanie, mi s-a lipit de suflet precum marca de scrisoare. Și nu pentru că mă servea atât de frumos la masă, la cantina din Costinești unde prindeam energie, inainte de a intra in studioul Radiovacanței , ci pentru că era deschisă, comunicativă, prietenoasă și cinstită. Vara aceea s-a terminat, nu și prietenia noastră, deși aceasta din urmă a fost supusă, pe rând, distanței, timpului, schimbărilor majore din viața noastră. Amândouă am trecut ceva mai târziu printr-un “divorț”. Al meu mi l-a adus alături pe Victor, răsucindu-mi viața cu fața către soare, al ei i-a adus în jur o altă țară, însorită și ea, în aparență. Italia era numele său, spre care a pornit și Marinella mea, cu speranță, în acele vremuri in care Moldova se golise de locatarii sătui de sărăcie și dornici să-și construiască un viitor mai luminos pe alte meleaguri.
O vreme am încetat să ne mai scriem, să mai comunicăm. Era internetului încă nu venise, iar viețile noastre, umplute brusc cu tumult, nu ne mai dădeau răgazul să continuăm a ne scrie acele scrisori nesfârșite, în care odinioară înghesuiam amândouă întâmplările de peste săptămână. Și iată că , după ani, Facebookul ne-a reconectat. Abundentele mele relatări despre propria-mi viață au ajutat-o pe Marinella să mi-o cunoască în detaliu, pe când postările ei italienești, pline de soare și optimism ( aceasta este trăsătura de bază a prietenei mele) , au ascuns parcursul dificil pe care autoarea lor l-a avut, în căutarea vieții frumoase pe care și-o visa.
Și iată că o vacanță de sfărșit de săptămână, la mal de Adriatică, m-a ajutat s-o îmbrățișez din nou pe cea cu care împărțeam nu numai zodia din calendar, ci și amintirile unor îndepărtate timpuri.
Pe succesive terase din orășelul în care reminiscențele verii se luptau de zor cu invazia spiritului toamnei, Marinella mi-a istorisit traseul parcurs în cei aproape 30 de ani, traiți în țara de adopție.
Și, deși avusesem până acum, pe parcursul carierei mele de jurnalist, zeci de interviuri cu romani din diaspora, abia acum am avut certitudinea unuia adevărat. Deși nu era un interviu, ci doar o confesiune, povestea Marinellei m-a marcat profund, regretând în fiecare secundă că nu am în dreapta mea o cameră de filmat care să-o înghită, spre a le-o repovesti apoi tuturor celor care îi privesc cu jind pe cei plecați sau celor care visează la caii verzi de pe pereții altor meleaguri. Și abia acum, în aceste zile, la Pescara, am înțeles cu adevărat DRAMA diasporei, dincolo de toate declarațiile ascultate în atâția ani, aparținând unor oameni pe care decența, rușinea, demnitatea sau alte sentimentele asemenea lor, i-au oprit să pună degetul cuvintelor pe rana trăirilor lor din pribegie..
Amestecând graiul moldovenesc de pe vremea lui Ștefan cel Mare, cu vorbe împrumutate din țara urmașilor unui imperiu ce a marcat istoria lumii și în primul rând a noastră, ca popor, baletând între momentele dramatice și cele comice ale șederii sale în țara altora, Marinella și-a deschis sufletul… De-a râsu-plânsu a părut jocul cuvintelor în povestirile sale și numai umorul inconfundabil al moldovencei mele dragi a reușit să mă oprească în a lăcrima, în timp ce le ascultam… Și mi-a vorbit prietena mea despre toate momentele parcurse în aceste aproape 3 decenii : despre gestul nu îndelung cugetat al desprinderii de parinți și de locurile natale, despre primele ore petrecute in Roma, dupa ce, cu lacrimi în ochi și sufletul ghem, a văzut, pierzandu-se în zare, autocarul care o adusese de acasă, despre încercarile dramatice de a-și gasi un loc de muncă și umilințele inimaginabile, aferente lor, despre tăinuirea, față de părinți, a tuturor micilor drame, înlănțuite în noua sa existență. Mi-a vorbit despre decepțiile, venite dinspre oameni pe care-i crezuse prieteni, despre zgârcenia uluitoare a unor purtători de titluri nobiliare prin castelele cărora s-a “întâmplat” și harnica moldoveancă, despre măruntele bucurii, pe care a încercat să și le ofere, în tot acest timp, pentru a nu-și lua câmpii, cum atâția asemeni ei , au facut.
Marinella este, fără îndoială, o luptătoare. În cele mai firave suflete se pot ascunde oșteni de neînfrânt. În cel al prietenei mele se ascunde o oaste întreagă, pe care a condus-o într-o luptă aprigă : cea pentru fericire. Dacă a gasit-o pe aceasta din urmă? Poate. A reușit, da, să-și facă un trai într-unul din cele mai frumoase orașe ale lumii, dar a ajuns acasă la o zi după ce părintele său – “Tăticu” – a închis ochii pentru totdeauna. Și-a amenajat, da, un apartament superb în natala Piatra Neamț, însă programul său “roman” este atât de crunt, încât cu greu reușește să-și tragă sufletul în firimitura de duminica lăsată liberă. De pe fereastra autobuzului care o duce zilnic la muncă admiră , da, obiectivele turistice pentru care turiștii lumii fac eforturi mari să le vadă, însă ritmul draconic de viață si salba de decepții ce a îmbrăcat-o pe aceasta din urmă, au împiedicat-o să-și configureze multvisata familie…
…Aerul Adriaticii ne mișcă părul în toate direcțiile. Soarele își scoate mustățile dintre nori, alternându-și căldura cu răcoarea toamnei din calendar. Sorbim amândouă din ceștile de cappuccino și savurăm bucuria revederii. Sunt impresionată că Marinella îmi știe toate întâmplările vieții – prietenia noastră de odinioară a făcut-o să rămână zi de zi conectată cu mine, prin Facebook – și mi-e aproape rușine de faptul că habar n-am avut, in toți acești, prin ce trece prietena mea. Nu am reușit să-i fiu aproape nici macar sufletește. Dar Marinella nu este genul de om care să fie compătimit și nici nu are nevoie de asa ceva : este un om puternic, nu și-a rătăcit simțul umorului printre ruinele romane și nici optimismul că, în final, “totul va fi bine”. Îi doresc lucrul acesta și aproape că-mi vine să-mi jur că, odată întoarsa acasă, voi “amenda” orice politician fățarnic, care le va promite marea cu sarea romanilor din diaspora, uitându-și apoi promisiunile, imediat după prima zi de instalare în fotoliul noii sale funcții. Fotoliu spre care, din păcate, îl trimitem chiar noi, cei ce avem rătăciți prin lume frați, surori, copii, nepoți sau chiar și numai câte un prieten bun.
Rămâi cu bine, Marinella! Dumnezeu să te aibă în paza Sa!
Și nu uita, acolo, departe, în țara ta, ai cel puțin o prietenă de nădejde, care așteaptă, de azi înainte, cu nerăbdare, să te strângă din nou la piept!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : IMUNOSUPORT ULTRA
Comentează