Mama Domnica nu și-a pus niciodată problema ce notă ar obține, într-un clasament al femeilor. Deși viața ei a fost o competiție crâncenă, din care n-a ieșit întotdeauna învingătoare, nu s-a crezut niciodată nici femeie de 10, nici de 8, nici de 5. A trăit frumos și cu frică de Dumnezeu, un Dumnezeu care a supus-o la destule încercări. Acum bate pe 80. De regulă, autorii unor astfel de reportaje se întrec în fraze de genul ” are 80, dar nu-i dai mai mult de 50″. Ei nu, mama Domnica merge pe 80, dar îi și arată. Se mișcă greu, o dor toate cele și se tot întreabă, așa, ca toți batrânii, de ce oare n-o ia mai repede Dumnezeu la El? Însă Dumnezeu o iubește și se încăpățânează s-o mai țină aproape de cei dragi. Și asta chiar dacă mama Domnica este veșnic supărată pe copiii săi de la oraș, care își găsesc, în opinia ei, foarte rar timp să vină la țară, la casa parintească, la ea și la Margareta, unica sa fiică, rămasă să aibă grijă de gospodărie și de mama sa. Căci nu-i așa? Asta este soarta fiicelor – să se sacrifice, să aibă grijă de mame, și să-și lase frații să-și ducă liniștiți traiul de la oraș, aprovizionându-i, din când în când pe aceștia, cu lapte, ouă proaspete sau purcei crescuți ecologic.
-Mama Domnica, Hristos a-nviat!
-Histos a-nviat, mumă! Să fim sănătoși cu toții!
-Asta vă dorim și noi dumneavoastră. Vă mai amintiți cum erau sărbătorile de Paști, pe vremuri?
-Eheeei, erau frumoase, era multă lume în sat ( Gornovița, jud.Mehedinți – n.a.) , lumea scotea „izvoadele” ( straiele populare de sărbători), mergea la biserică, dădea de pomană, se aprindea policandrul, popa ținea o slujbă frumoasă, nu ca acum – când lumea merge la biserică să bea, nu ca să asculte slujba! …Și când popa spune două vorbe și gata-i slujba!..
-Dar mai merge lumea la biserică?
-Da de unde! Câte 10 inși ne strângem, când mai apuc și eu să ajung acolo. Da’eu sunt bătrână, la mine se-nțelege, că abia mai merg, iară ăia tineri…Numa’ să te uiți cum umblă îmbrăcați! Uite, de exemplu, o văzui acu’câteva zile pe A. a lu’ R., femeie măritată, cu doi copii, avea niște nădragi mulați pe ea, și erau lăsați așa de jos, că i se vedea și crăpătura… de la „spate”! Pe 
vremea mea, muierile umblau în straie cuminți, curate și frumoase, nu umblau boite ca acum, când până și copilele astea mici, de grădiniță, își dau cu ruj și cu ojă pe unghii…
-Parcă simt o ușoară nostalgie în glasul dumneavoastră.. Era mai bine pe atunci?
-Erau oamenii mai buni, în sat. Acu’, din 10 inși câți au mai rămas, dacă ar putea, s-ar mânca unii pe alții! Se mănâncă și frații între ei, darămite străinii! Pe atunci le păsa unora de ceilalți, se ajutau între ei, știau totul unii despre ceilalți, ce le doare, eram cu toții o mare familie… Parcă și Dumnezeu ne iubea mai mult…
-Și totuși, față de dumneavoastră, Acesta pare că nu și-a manifestat chiar întotdeauna dragostea… Ați rămas, de foarte tânără, singură. Singură, cu trei copii, mai precis.
-Da, omul meu a plecat prea repede dintre noi. Era un bărbat 
foarte bun, nu m-a înjurat, nu m-a lovit niciodată, era un om de casă, muncitor… După ce n-a mai fost, mi-a fost tare greu singură. Iar când copiii au crescut mari și au plecat pe la casele lor, am rămas singură cuc, era uneori atâta singurătate și liniște în jur, de îmi auzeam și gândurile. Noroc că aveam tot timpul câte ceva de făcut, că știți cum e viața la țară, munca nu se termină niciodată…Ziua munceam, noaptea plângeam pe ascuns, întrebându-l pe Dumnezeu cu ce i-am greșit, de m-a pedepsit atât de tare… Acu’ nu mai pot să fac mai nimic, am devenit o povară, nu mă mai ajută nici picioarele, nu mai am nici puteri… Pensie nu am, că aici, la noi, nu a fost CAP, așa că sunt nevoită să trăiesc din mila copiilor. Da’ am copii buni, și baieții, care locuiesc la oraș, și Margareta, care s-a mutat de la oraș să locuiască cu mine, să aibă grijă de casa părintească, de gospodărie… Nu știu ce m-aș face fără ea! Mă ajută foarte mult și băieții, mai cu seamă cel mare, da’ vin rar pe aici… Ei nu înțeleg ce înseamnă să fii mumă, să-ți dorești să ai copiii alături de tine!…
-Noroc cu sărbătorile..
-Da, de sărbători îi mai adun pe aici, lângă mine: la tăiatul porcului, la Paști și la Sânpetru… În rest, au și ei problemele lor, iar eu stau și plâng aici de dorul lor, întrebându-mă mereu de ce nu sună, de ce nu vin și dacă am să-i mai văd vreodată până mor…
-Au și ei problemele lor, vă iubesc însă tare mult, știu asta!
-Aș fi vrut și eu să pot face ceva pentru ei, să-i ajut, că au și ei problemele lor, însă nu prea mai pot să fac nimic, nu mai am puteri…Mă mai pune Margareta să curăț și să toc una și alta, da’ asta mai mult așa, ca să mă simt și eu utilă, că e tare scârboasă bătrânețea asta! Tare e greu când ajungi la mila copiilor!..
-Ce-ați face dacă v-ați trezi față-n față cu Dumnezeu? Ce i-ați cere? Credeți în el?
-Cred, mumă, din tot sufletul! Dacă aș putea, aș muri în biserică! Numa’ că Dumnezeu e cam supărat pe noi, pentru toate relele pe care le facem, și pare să nu ne mai asculte rugile… Eu totuși l-aș ruga să ne dea la toți sănătate. Și să ne ferească de Rău. Că nu mai vezi un om bun, pe lumea asta!.. Iar Domnul ne învață mereu să fim buni, să nu ne dușmănim aproapele, să nu furăm și alte lucruri frumoase! Dar parcă nu-L mai aude nimeni…
…E masa de Paști și mama Domnica a fost așezată în capul mesei. Este, cum s-ar spune, „decanul de vârstă” al familiei, iar eu aș adăuga: este un soi de centru al universului acestor oameni frumoși și cuminți din vârf de munte. Cu ochii înlăcrimați, își privește copiii din jurul mesei (nepoții au crescut mari și, din păcate, sunt mai interesanți prietenii de la oraș decât Buni a lor) și rostește, cu voce tare, Tatăl Nostru. Mesenii își fac cruce și ciocnesc ouăle roșii pe care mama Domnica le-a colorat cu foi de ceapă, după cum se obișnuiește la țară. Printre picioare le mișună Linda, câțelușa devotată a mamei Domnica și sufletul care-i alină clipele de singurâtate… Acum însă Femeia este în sfârșit fericită: când copiii sunt lângă ea, nimic nu mai contează. Îi mulțumește, în gând, lui Dumnezeu pentru asta, iertându-l că, iată, a mai trecut un an și Domnul a uitat s-o ia la El…
Comentează