Mădălina Ghenea VS „Două Lozuri”

Acum câteva săptămâni am plecat spre Cluj. Aveam două premiere în seara aceea, la TIFF. Un lungmetraj (Două Lozuri) și un scurt (tot film, nu vă gândiți la prostii!).
Ajung la aeroport, merg spre check-in, gândindu-mă că sigur o să vad pe cineva cunoscut, cu același drum, ca să-mi petrec timpul prin aeroport.
Dau pașaportul și astept cartea de îmbarcare. Mă uit în spate și îngheț: Mădălina Ghenea. Clar, mă aflam la check-in-ul greșit. Mă uit în sus: Cluj. Nu Paris, nu Londra, nu nimic. Mă mai uit o dată în spate și-l zăresc pe bunul meu prieten Andrei Hrebenciuc, cu soția.
-Moșule, îi zic, ăsta e avionul de Cluj, da?
-Da, mă, ce ai? Ți-e rău?
– M-am zăpăcit puțin, iartă-mă.
Am ramas în compania prietenilor mei, sperând să-mi petrec drumul cu ei. Îl intreb pe Andrei:
– Cum zbori? Business? Protocol?
– Niciodată tati, economic.
– Perfect, zic. Să stau lângă voi atunci. ”
Adevărul e că au apus vremurile acelea. Astăzi e bine sa nu deranjezi pe nimeni. Mai ales noi. Culmea haterilor a venit atunci când am auzit 2-3 oameni care ne blestemau să cadă avionul cu noi, deși și ei erau pasageri pe aceeași cursă!
Când să ne îmbarcăm, mă-ntâlnesc cu o cunoștință a mea care vorbea cu nimeni altcineva decât… Mădălina! Da, da, ACEA Mădălina. „The Mădălina” cum ar veni! Îl salut și apoi o salut și pe ea:
-Săru’mana.
-Bună, noi nu ne cunoaștem. Eu sunt Mădălina.
Sfântă Fecioară Marie, născătoare de Dumnezeu…
-Codin, îmi pare bine.
-Tu esti băiatul cu rinichii?
Dumnezeule mare, ajută-mă-n momentele astea de grea încercare! Îi răspund, vădit încurcat:
– Da, eu sunt…
Intervine și cunoștința comună:
-Despre ce e vorba?
-A scris el undeva că și-ar dona rinichii să ne cunoaștem. Uite așa scapă omu’ fără operație.
Sângele mi se scurgea de la creier către călcâie și treaba asta nu era de niciun ajutor. Am continuat să mă rog la bunul Dumnezeu , căci diavolul mă testa, venind în persoană în fața mea, în chip de înger.
-Da, așa am scris. Era totuși vorba de un singur rinichi, să știi. Îmi păstrez unul ca să fiu în viață la-ntâlnire.
Ea a zâmbit larg și aeroportul s-a luminat. Ține-mă, Doamne! Îi spun:
-Înțeleg că mergi la TIFF.
-Da, am să fiu în Cluj pentru câteva zile.
-Diseara, la premiera la noi, vii? „Două Lozuri” se numește.
-Mi-aș dori! Stai să verific programul.
Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și aici, la Cluj.
Seara am avut prima proiecție a filmului nostru din cadrul Zilelor Filmului Românesc. A fost în Piața Unirii, în aer liber, pe un ecran gigant. Sold-out complet. Cred că erau 1000 de oameni acolo. Plouase toată ziua torențial. Ploua și atunci, mărunt, dar oamenii au venit cu speranța că se va opri. A plouat și când s-a urcat Paul Negoescu, regizorul, pe scenă, să spună câteva cuvinte. M-am adresat iar Bărbosului cu rugămintea să nu plece lumea. N-am vorbit toata viața cu El cât am vorbit în ziua aceea.
Pe ecran au apărut cu litere galbene pe fond negru numele profesorilor mei: Bucur, Papadopol și Boguță. Apoi DOUĂ LOZURI. Galben pe negru fix ca la Pulp Fiction. Atunci, ca prin farmec, ploaia a stat. M-am afundat mai adânc în scaunul de plastic si am tras în plămâni aerul curat de după ploaie. Era tot ce-mi doream: Lumea să-l vadă, căci vă jur pe Mădălina că e cea mai bună comedie din ultimii ani.
Lumea se cutremura de râs. Eu aveam pielea de găină. Nu știu dacă de emoție sau de frig. A fost una dintre cele mai frumoase seri din viața mea. Nu știam dacă Mădălina a mai ajuns sau nu, era lume cât vedeai cu ochii. Mi-am auzit propria voce la un moment, dat cum a plecat ca un tun din boxe și s-a spart în ecouri în întreaga piață, izbindu-se-n ecou de zidurile de piatră ale bisericii Sfântul Mihail și a clădirilor din jur. În film țipasem. Aproape de final, e o scenă în care am un scandal cu Dragoș, Doru și Papi.
La urmă ne-am urcat toți pe scenă, în aplauzele și uralele publicului. Succes total. Meritul profesioniștilor dar și noi, studenții de la actoriedefilm.ro dădusem tot și eram mândri. Ne-am luat în brațe, la sfârșit. Parcă luaserăm toți Oscarul.
De acolo am plecat la petrecerea HBO. Nedespărțiți. Am zarit-o acolo și pe Mădălina și am apucat s-o-ntreb dacă a ajuns la film. Mi-a răspuns ca da, și că i-a plăcut. M-am îmbătat.
A doua zi am avut a doua proiecție la cinematograful Arta. Lumea s-a bătut pe bilete. S-a stat și în picioare și s-a râs zgomotos.
Am plecat de acolo lihniți, mahmuri, nedormiți dar mai fericiți ca oricând. Toți elevii școlii de actorie, de acum actori, ne-am dus să mâncam pe rupte la Toulouse. În centru. La final, chelnerița a zis că nu ne lasă să plătim, căci ne văzuse în film și ne îndrăgise.