M-am liniștit. Suntem pe mâini bune!

Când vine vorba de timpul liber al tinerilor de astăzi, primul cuvânt asociat care-mi vine în minte este „clubul”. Cu toate imaginile aferente, mediatizate copios prin emisiunile mondene. Apoi cafenelele. Atât de multe, încât nici măcar farmaciile nu le detronează, deși avusesem la un moment dat senzația că trăim într-o țară de farmacii, care denotă un popor tare bolnav. Ideea cu poporul bolnav nu m-a părăsit, dar înclin să cred că maladia cea mai mare o are la cap…
Când, mergând la teatru, mai văd câte un mănunchi de tineri prin sală, îi privesc cu îngrijorare, ca pe niște exemplare rare, aflate in curs de dispariție. Un sondaj de opinie , făcut recent prin librării m-a făcut să-mi pun întrebarea : pentru cine naiba se mai scriu cărți, în zilele noastre?.. În schimb, în cafenele și cluburi nu ai loc să arunci un ac. Și, zău, n-am văzut niciun pensionar pe acolo. Nici măcar inși cu vârste de părinți. Acu’nu vreau nici eu să par o ciudățenie cu miros de naftalină, rătăcită prin lumile astea, dar nu pot sa nu mă îngrijorez, ca orice furnizor de locatari ai Planetei. Căci și grație mie, populația acesteia s-a majorat cu fix doi locuitori.. Iar „schimbul nostru de mâine” nu dă semne că ar fi prea interesat să preia țara din mâinile noastre ( e-adevărat, nici nu i-am lăsat mare lucru din ea…), ci pare mai degrabă preocupat de latira facilă a vieții, de distracție, șmecherii, îmbogățiri fără prea multă muncă..
Ieri însă am avut o revelație. Când frumușica Eliza mi-a trimis un mesaj si un afiș, invitându-mă să moderez un eveniment a tinerilor de la Universitatea Româno-Americană, am tratat-o ca pe un lucru drăguț, ca pe o mică ocazie de a mă revanșa pentru sprijinul pe care rectorul Ovidiu Folcuț mi l-a dat în publicarea ultimei mele cărți. Am zis DA, ba am și zâmbit prietenos, studiind afișul și regăsind, cu plăcută surprindere, patru personalități reale ale vremurilor noastre, care acceptaseră să se întâlnească cu studenții. Mai fusesem la alte astfel de „întâmplări” și știam exact cum se desfășoară. Personalitățile invitate ( despre care, în ignoranța lor, majoritatea tinerilor nu află decât de pe afiș!) încercau,de fiecare dată, să le trezească participanților apetitul pentru performanță și pentru o viață trăită la cotele cele mai înalte ; iar sala se străduia să-și mascheze căscatul , privind obsesiv când către ceas , când către ferestrele care dădeau spre primăvară. Eu urma să fiu moderatorul, străduindu-mă să nu-i las pe primii să bată prea mult câmpii, iar pe cei din urmă să nu adoarmă de-a binelea, inainte ca lecția de viață să se fi terminat..
Iată însă că ieri „așteptările” mi-au fost înfrânte. Și o spun relaxat, cu o mare ușurare în glas, pentru că ieri mi-am dat seama că temerile despre care v-am vorbit mai sus nu sunt mai deloc justificate..
În fața a 200 de studenți veniți benevol ( am insistat în mod repetat, până să mă conving de acest lucru!), câțiva oameni extraordinari și-au spus povestea vieții. Simplu, fără înflorituri, punctând și bucuriile, dar și greutățile și neîmplinirile unor cariere exemplare. Au pledat cu o convingere emoționantă pentru ideea că fiecare din noi trebuie să-și urmeze visul, cu orice preț, că nicio piedică nu poate și nu are voie să rămâne neînvinsă, atunci când îți dorești foarte mult un lucru. Că trebuie să găsești în tine resursele pentru a te ridica, atunci când viața te îngenunchează și atunci când primul impuls este să renunți. Olimpica atât de specială – spadasina Ana Maria Brânză , minunatul actor Horațiu Mălăele, spumosul luptător de K1 Ionuț Iftimoaie și, prin intermediul unui emoționant mesaj filmat, tânărul regizor Teddy Necula, au descins parcă din cărți pe care alții se chiunuiesc să le facă cât mai atractive pentru a fi cumpărate. Cei patru însă nu au vorbit din cărți, ci din viață. Din viețile lor exemplare, despre pașii lor deloc ușori, în drumul spre vârf. Am avut puțin de „moderat”, pentru că inspirații organizatori ai întâlnirii – studenți și ei – au reușit să adune laolaltă patru excelenți vorbitori. Atât de buni, încât la un moment dat eu însămi îi ascultam fascinată, uitând scopul pentru care de fapt fusesem invitată. Și știți, de fapt, ce m-a impresionat cel mai mult? Interesul cuibărit în cei 400 de ochi care îi urmăreau, întrebările atât de adânci cu care studenții și-au gratulat oaspeții – căci ce poate fi mai măgulitor pentru un astfel de invitat, decât interesul pe care-l
manifestă masele față de ceea ce reprezintă el, ca posibil model pentru aceștia?
O acțiune programată pentru maximum două ore a durat aproape 4..Spune și asta ceva, nu-i așa?
Pe 20 aprilie, într-o după amiază ploioasă dintr-un București cenușiu, dintr-o solemnă Aula Magna a Universității Româno-Americane, fiecare din noi a plecat acasă cu câte ceva, cuibărit sub umbrelă : studenții – cu exemplul clar că nu există piedici, atunci când îți dorești să reușești în ceea ce ți-ai propus, oaspeții – cu sentimentul că , totuși, nu Bianca Drăgușanu este singura personalitate pe stârnește interes în România, domnul rector Ovidiu Folcuț ( prezență discretă, amestecată printre tineri, în amfiteatru) – care are toate motivele să fie mândru de studenții săi, iar eu – cu o oarecare liniște interioară că România se află, totuși, pe mâini bune. Ba chiar foarte bune! Deie Domnul ca dorința de a învinge să fie molipsitoare!