Bombănelile Marinei Editoriale

Luminița are dreptate. Dar dacă și David are?…

 

Eu nu știu cum explică psihologii ceea ce se întâmplă în familia Luminiței Anghel. Dar probabil că explicații științifice au fost destule. Mai ales la televizor. Nu pot să nu le dau dreptate celor care au făcut scut în jurul mamei, apărând-o de trista realitate pe care Destinul a clădit-o în jurul său. Deși ..sincer, mă întreb, în sinea mea, de ce a fost nevoie ca acest trist deznodământ al unei eșuate relații mamă-fiu să ajungă subiect de dezbatere publică?… Dacă este un rezultat al vigilentei prese, căreia nu-i scapă nimic, atunci mă abțin și nu mai comentez. Dar dacă inițiativa de a ieși la rampă a fost chiar a mamei?.. Și aici îmi permit să fac mai multe rânduri de supoziții. Încerc să dau la o parte ipoteza unui coleg, care susținea că, aflată într-un con de umbră, Luminița și-a dorit o reintrare în atenția tuturor. Chiar și pe această „ușă din dos”. Căci, sincer, nu cred că cineva ar putea fi atât de neghiob, încât să-și folosească dramele de familie pentru a se „promova”. Decât poate dacă vrea să adune niște sânge pentru transfuzii sau bani pentru operații… Ori, Luminița nu e nici neghioabă, și nici nu vrea să adune bani. Deci ipoteza pică.
Mă gândesc apoi că, sleită de puteri să mai lupte singură cu problema, artista a simițit nevoia „externalizării” dezastrului emoțional, instalat în familia sa. De multe ori, povara propriilor griji este atât de mare, încât simplul fapt că cei din jur știu prin ceea ce treci, te ajută. Iar reacțiile favorabile Luminiței au fost atât de vehemente, încât punctul ochit a fost și lovit.
Ar mai putea fi o explicație : șantajul fiului său, desfașurat, posibil, și în maniera : ” Am să spun presei ce și cum”. Se știe, în orice familie se întâmplă lucruri. Multe dintre ele sunt numai ale familiei și nu au voie să încalce granițele acesteia, răzbind în afară. Sunt așa numitele secrete de familie. Dintr-o solidaritate profundă, dezvoltată pe temelia unei iubiri între membrii familiei, aceștia admit să păstreze între ei secretele familiei, indiferent care-ar fi acestea. O breșă în iubirea de mai sus poate clătina edificiul secretului de familie. Șantajul cu ” am să spun totul presei” pot fi elucubrațiile unui tânăr aflat în război cu mama sa, fără a avea niciun temei real, dar și modalitatea lui de a se răzbuna pe aceasta, dezvăluind lumii lucruri care ar clătina edificiul de simpatie de care se bucură îndrăgita vedetă. În acest ultim caz, logic, pentru a contracara aceste eventuale „dezvăluiri”, îți iei măsuri. Și cel mai simplu este să anulezi credibilitatea celui ce s-a hotărât să vorbească. Știu că sună periculos, dar e o simplă supoziție, nimic mai mult. Ceva a făcut-o însă pe Luminița să „externalizeze” deodată drama pe care o trăiește acasă, înțeleg de ceva vreme.

 
Nu vreau să mă fac avocatul diavolului, pentru că, judecat la rece, cazul e foarte simplu de clasificat : prin nobilul act de adopție, un om a salvat un pui de om de la o viață cel mai probabil mizerabilă. L-a crescut, cum a știut mai bine, dar probabil nu „foarte”, căci problemele copiilor deveniți adulți reprezintă, vrem nu vrem, eșecurile noastre, ale părinților.
Faptul că, din punctul ei de vedere, Luminița a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-i fi mamă bună lui David, este de netăgăduit. Și lăudabil. Și de luat ca exemplu pentru toate familiile cărora Dumnezeu nu le-a dăruit copii naturali și care au devenit, prin aceasta, potențiali salvatori ai unor nefericiți aruncați de propriile lor mame. Însă eu personal n-aș întoarce în mod automat armele spre nefericitul David ( nu pot numi altfel, un tânăr ajuns,iată, cu sau fără voia lui, în poziția de „persona non-grata” , la nivel național). Aș încerca să ghicesc, în întreaga lui evoluție, efectele primilor ani, petrecuți în orfelinat ( nu e o scuză, ci o explicație) , apoi sentimentul care l-a însoțit mai târziu, când a început să deslușească viața, cum că istoria se va repeta,poate, și că se va trezi din nou al nimănui. De aici și pericolul iminent indus de noul venit: copilului mai mic dar mai..natural, apărut în peisajul familiei, amenințând, în nevinovăția lui, cu confiscarea unei importante felii din dragostea mamei, pe care David se obișnuise până atunci să o gestioneze flămând, de unul singur.

 
Furia băiatului și atitudinea sa greu de înțeles, în aparență, sunt,spuneam, probabil copios  explicate științific de către psihologi. Dar noi nu suntem psihologi…Pentru a-l înțelege pe David, nu trebuie decât să zaci câțiva ani prin orfelinate, neștiind cui să-i spui „mamă” și de ce…Să ai apoi șansa de a învăța ABC-ul vieții de familie, trăind mereu cu groaza că Trecutul ar putea reveni oricând în viața ta… Și, deodată, exact la vârsta pubertății, când oricum totul este atât de complicat, să simți cum ființa pe care te obișnuiseși s-o iubești și să-i spui „mamă” e în pericolul de a-ți fi „furată”…Mai întâi de un bărbat, apoi de altul, apoi, în fine, de făptura aceea nevinovată, care, deși atât de mică, are, în comparație cu tine, un uriaș avantaj : a ajuns, din pântecele mamei sale direct în brațele acesteia, fără să fie nevoit să tranziteze vreun orfelinat…

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.