Nu am pretenția că sunt fiica perfectă. Deși îmi iubesc mama până la cer și înapoi, știu că am și supărat-o, în destule rânduri. De cele mai multe ori, fără să vreau, dar tot supărare se numește, tot prin suflet trece. Am în permanență senzația că nu voi apuca niciodată să îi cer iertare cum ar trebui, să-i mulțumesc cât ar trebui, că nu voi reuși niciodată să o fac să înțeleagă cât de mult o iubesc, cât de recunoscătoare îi sunt pentru tot ceea ce a făcut pentru mine. Am depășit demult jumătate de secol pe acest pământ, și mama tot se mai îngrijorează ba că sunt îmbrăcată prea subțire, ba că …”ce-i cu cearcănele astea?” și “de ce am slăbit atât de mult?”, iar la plecare nu uită niciodată să-mi înghesuie în geantă, cu mâinile-i tremurânde, o felie de plăcintă cu mere, coaptă în cuptorul care mereu arde plăcintele la fund!
Pe la începutul acestei veri, în momentele mele de agitație sufletească maximă, m-am aruncat în scris și în lectură. Lumea cuvintelor mi-e deseori salvare : mă ține departe de lumea rea, a oamenilor. Sau de cea a oamenilor răi. Am mers de multe ori să citesc la ai mei, să nu mă simt atât de singură. Am citit cât pentru o sută de ani, bucurându-mă că în încăperea alăturată auzeam glasul mamei care, din când în când , mă îmbia ba cu o cană de compot, ba cu o ciorbiță făcută după regulile copilăriei..
În lecturile mele, am dat, la un moment dat, peste niște rânduri care m-au pus pe gânduri. Cineva, de fapt un psiholog american, făcuse un studiu si în concluziile sale, adunase la un loc câteva lucruri despre care se pare că mamele noastre nu ne-au vorbit niciodată…Am să vi le spun și vouă, pentru că știu că și voi vă iubiți nespus mamele .
Dar, oare, voi v-ați gândit vreodată la cele de mai jos?..
* ați numărat, bunăoară, de câte ori v-ați făcut mamele să plângă? Au plâns, când au aflat că vă poartă în pântece. Apoi când v-au adus pe lume. Au plâns când v-au ținut prima oară în brațe. Au plâns de bucurie. Au plâns de teamă. Au plâns de grija voastră. Au plâns, mult mai târziu, fiind părtașe la suferințele voastre, dar și la fericirea voastră au plâns, fără ca voi poate să știți..
* nu-i așa că nu v-ați dat seama cât de mult ar fi vrut și mamele voastre să mănânce felia aceea de tort..? Dar v-au văzut ochii voștri de copil privind-o cu poftă și felul în care vă lingeați pe buze, și le-a fost imposibil s-o mai mănânce. V-au dat-o vouă. Ele știau, de fapt, că vor fi mult mai fericite, văzându-vă pe voi mulțumite…
* la durere nu v-ați gândit niciodată, nu-i așa? Cât de dureros era, când mânuțele voastre de nou-născute li se încleștau în păr. Sau când o zgâriați cu unghiuțele acelea mici și ascuțite. Sau când le mușcați de sân, în timpul alăptatului, Doamne, cât putea să doară!… Și nu vi s-au plâns niciodată, nici de pântecele care stăteau să le pleznească , în a noua lună de sarcină, și nici de chinurile sfâșietoare ale facerii, prin care au trecut, ca să vă aducă pe lume..
* pun rămășag că nu știți cât de frică le-a fost, mai totdeauna..Au făcut de la bun început tot ce le-a stat în putință, ca să vă apere pe voi. N-o să știți niciodată cum li se făcea inima cât un purice, când altcineva decât ele vă luau în brațe, în primele luni de la naștere. Tremurau din tot corpul, până nu vă simțeau din nou îndărat, în brațele lor…Erau convinse că numai acolo veți fi în siguranță. N-o să aflați niciodată că pulsul aproape că li s-a dublat, când ați început să faceți primii pași și cu câtă emoție și teamă vă așteptau, atunci când, adolescente fiind, vă întorceați acasă după ce se înopta… Au fost mereu aproape de voi, pentru a fi sigure că vă este bine…
* poate nu v-a vorbit niciodată despre asta, dar să știți că mamele voastre au știut întotdeauna că nu sunt perfecte. Au fost întotdeauna propriul lor critic, ba chiar unul foarte exigent. Ele și-au știut întotdeauna defectele, ba chiar s-au și urât pentru ele. Poate nu știți, dar le este mult mai greu când aceste defecte i le vedeți voi. Ar fi dat totul, pentru ca să vă fie mama ideală, să facă totul ca la carte, doar că..a greși e omenește, iar mamele voastre sunt și ele om.. Probabil că, până în zilele noastre, ele se căiesc pentru greșelile lor și ar fi vrut să dea timpul înapoi, pentru a schimba lucrurile, însă nu pot. Așa că fiți bune cu mamele voastre: ele au făcut, de fapt, tot ce le-a stat în putință..
* nu-i așa că nu ați știut niciodată că mamele voastre vă priveau în timp ce dormeați? Cu siguranță că ați uitat, erați mici pe atunci, dar au fost nopți în care mamele voastre reușeau să ațipească abia către dimineață, tot rugându-se să adormiți voi, să vi se domolească colicii, să vă scadă febra sau să vi se liniștească tusea…Iar când reușeați, în sfârșit, să adormiți, oboseala le trecea ca prin minune și, știu că n-o vedeați, dar vă spun eu : se așezau lângă pătuțul vostru, privindu-vă chipul de înger. Și se simțeau inundate de atâta iubire, încât uitau pe loc de mâinile care le dureau de atâta legănat și de ochii care se înroșiseră de atâta nesomn..
* aș vrea să fiu sigură că știți încă un lucru, despre care mamele voastre nu v-au vorbit niciodată : că au avut grijă de voi mult mai mult decât își poate cineva imagina. Și nu numai în acele 9 luni de sarcină. Aveați nevoie de ele, tot atâta câtă nevoie aveau și ele de voi. Au învățat să vă țină în brațe, în timp ce trebăluiau prin casă, în timp ce mâncau pe apucate, uneori chiar și atunci când ațipeau, căci erau momente în care nu vroiați pur și simplu să fiți lăsate jos, în pătuț și urlați ca din gură de șarpe, iar lor li se închideau ochii de somn..Ce conta că mâinile le oboseau și că spinarea părea că li se rupe-n două, ele continuau să vă țină în brațe, pentru că simțeau că aveți nevoie de apropierea lor. Va strângeau la piept, vă acopereau cu o ploaie de sărutări, se juca cu voi chiar și atunci când erau sfârșite. Iar voi vă simțeați în siguranță, vă simțeați iubite…
* poate nu știți – și nu cred că mamele voastre vă vor vorbi vreodată despre asta – de fiecare dată când plângeați, lor li se frângea inima. Ori de câte ori lacrimile vi se prelingeau pe obraji, ele nu-și găseau liniștea, până nu vă linișteați voi. Și asta până foarte târziu..Nu cumva până acum, în zilele noastre?..Iar atunci când nu reușeau să vă alunge supărarea, vă spun eu că inima li se sfărâma într-un milion de cioburi mărunte…
* poate nu v-au spus nici asta, dar pentru mamele voastre, voi erați ființele cele mai importante din lume. Ele se puteau descurca și fără mâncare, și fără apă, și fără somn. Interesele voastre erau puse mai presus de orice. Erau în stare să-și dedice întreaga zi problemelor voastre, iar la finalul zilei nu le mai rămânea pur și simplu timp pentru propriile probleme. A doua zi o luau de la început. Și nu le deranja : reprezentați pentru ele tot Universul. Nu-i așa că nu vi s-a plâns niciodată despre asta?..
* și, mai știți ceva? Ar fi luat-o oricând de la capăt! A fi mamă este meseria cea mai grea din lume. Plângi, suferi, te străduiești, strădaniile se încheie de multe ori cu eșecuri, apoi muncești – și câtă muncă! , înveți practic să fii mamă, în fiecare clipă. Insă satisfacțiile sunt infinit mai mari decât vi le-ați fi imaginat, iar dragostea pe care o simte o mamă este imposibil de redat în cuvinte. Indiferent de chinurile la care v-ați supus mamele, de nopțile lor nedormite, de lacrimile vărsate, puteți fi sigure că ar mai trece oricând, încă o dată, și încă o dată, prin toate astea, din dragoste pentru voi..
Așa că, dragile mele prietene virtuale, cu prima ocazie când vă veți afla față-n față cu mamele voastre, îmbrățișați-le, mulțumiți-le pentru toate cele de mai sus și asigurați-le că le iubiți nesfârșit de mult!
Rubrică oferita de FARMACIILE CATENA : GEROVITAL H3 DERMA
Comentează