Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns
MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.
Iată întrebarea și răspunsul pentru a XIX-a ediție a concursului:
– Au fost în viaţa mea momente când am simţit că inspir teamă unei femei. Nu mi-a plăcut deloc. Dar am trăit şi situaţia inversă: să mă înfricoşeze pe mine o femeie, printr-o forţă nebănuită şi prin lipsa de logică. O întâmplare care mi-a rămas în minte pentru multă vreme s-a petrecut acum aproximativ treizeci de ani, în zona magazinului „Eva” (nume care ar fi trebuit să-mi dea de gândit) de pe bulevardul Magheru. Ieşisem din redacţia revistei Viaţa românească, absent, cu gândul la articolele care mi se ceruseră, şi am nimerit în mijlocul a patru–cinci sute de fete îmbrăcate în uniforme militare. Unele stăteau pe bordurile trotuarelor, pe treptele din faţa unor clădiri sau pe jos, în locurile unde era iarbă, altele, constituite în grupuri, discutau, stând în picioare, cu părul eliberat de caschetă şi cu vestoanele descheiate la primii nasturi. Când m-au văzut strecurându-mă neatent printre ele, au început să glumească pe seama mea, să fluiere şi chiar să-mi pună piedică. Noutatea situaţiei m-a zăpăcit. Pentru o clipă m-am simţit pierdut într-un ocean de femeitate, Apoi m-am gândit că Dumnezeu m-a pedepsit pentru că sunt bărbat şi că m-a pus în situaţia să trăiesc şi eu ceea ce trăieşte o femeie când nimereşte în mijlocul unei mulţimi de bărbaţi. Oricum, n-am să uit niciodată dezlănţuirea de agresivitate pe care am provocat-o. Nu era o excitaţie colectivă, nu era o explozie de tinereţe prea mult timp reprimată, nu era nici măcar un acces de isterie. Simţeam mai curând brutalitate şi ură, dorinţă de linşaj, o cruzime venită parcă din vremurile dinaintea creştinismului.
Există în femei asemenea rezerve de agresivitate? Interpretez eu greşit o manifestare specifică psihologiei de grup? Ce se întâmpla cu femeile care îi instigau urlând pe mineri, în 1990, să-i lovească fără milă pe studenţi sau pe tinerii cu înfăţişare din intelectuali din Piaţa Universităţii?
– În grup, atât bărbaţii cât şi femeile seamănă cu fiarele. Vor prada doar pentru ei, se bat ca să o câştige, nu mai e loc de fair-play. Mi se pare o situaţie hilară de-a dreptul, ce ţi s-a întâmplat ţie, seamănă cu freamătul sălii la un spectacol de striptease masculin. Acolo bărbaţii sunt excluşi, aşa că din start femeile se simt puternice, intră în rolul masculului şi au comportament agresiv. Am participat la un astfel de spectacol pe când eram studentă, după ora zero. Bărbaţii, care până atunci umpleau clubul, au ieşit pe rând, iar sala s-a umplut de femei. Nu păreau deloc prietenoase şi erau interesate să ocupe un loc cât mai aproape de striperi. Odată început dansul, femeile s-au dezlănţuit în mişcări fără vreun scop anume (ceea ce am făcut şi eu cu Liana, prietena mea), oricum lipseau bărbaţii, striperi erau prea puţini, iar dansul între femei e doar eliberator, nu şi incitant, sau cel puţin aşa îmi pare mie. După ce au „descins” dansatorii, spectacolul a devenit de nestăpânit, femeile îşi doreau să atingă muşchii vreunuia, iar ei se lăsau atinşi ca „une femme pudibonde mais point innocente”.
Mă gândesc la femeile din Piaţa Universităţii despre care spuneai. Nu ştiu ce imbold le-a motivat să incite la violenţă, nu agreez nici un tip de manifestare de acest fel, încerc să-mi explic. Poate fuseseră impresionate de ţinuta minerilor, murdară, obosită, furioasă, poate trecuseră de partea celor puternici, poate nu erau mame, poate erau soţii de mineri (sic!), poate erau complexate de intelectuali, poate li se inoculase sloganul „nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine” şi, din punctul lor de vedere, intelectualii nu munceau. Sunt o mulţime de „poate”.
Mai spuneai că te sperie o femeie „printr-o forţă nebănuită şi prin lipsa de logică”. Te referi la rezistenţa fizică, dar şi la cea psihică. Femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, se ştie, ele sunt un fel de alergători de cursă lungă, nu sprintează des, dar duc cursa până la capăt.
Astăzi, la un ceai, Alfred, un pictor francez care a renunţat să mai trăiască în Franţa şi a venit să locuiască în Ostrov – o localitate din judeţul Arad – cu nume parcă predestinat, m-a întrebat ce părere am despre cele două femei din Biblie, Eva şi Maria, pe care vrea să le picteze, cumva în contrast. „La femme, Eva, zice Alfred, în româno-franceza lui, duce pe umeri tot greul lumii, même si elle est faible et ne résiste pas à la tentation, elle est condamnée să poarte cea mai mare responsabilitate. Şi aşa este, Eva este esenţa feminităţii prin senzualitatea, perversitatea, maternitatea şi naivitatea, sau lipsa de logică a sa.
Nu aş putea spune că femeile sunt lipsite de logică, poate doar că au o logică diferită de cea masculină. Mi se întâmplă şi mie să par lipsită de logică în ceea ce fac, dar te asigur că uneori nici nu caut logica, e obositoare, mă epuizează. Ce logică ar avea să găsesc o logică pentru orice fac? Să caut să-mi explic de ce merg cu 180 de km/oră când nu e nevoie să ajung nicăieri la o oră fixă? De ce ascult un audiobook în timp ce merg cu acceaşi viteză, şi boxele sunt date la maxim? Vezi, aşa gândesc eu, iar logica mea nu va fi pricepută pentru că nici eu nu mi-am formulat-o. E clar, mă simt liberă, dar, în acelaşi timp deranjez pe cineva, pe cel care rulează cuminte şi-şi vede de drum, pe cel care nu are poftă de „pledoaria mea pentru poezie” etc. Un bun prieten îmi spunea odată: „femeile fac cele mai proaste alegeri”, iar eu nu l-am întrebat la ce se referă, mi-era suficient atât.
Comentează