Navigând pe mările pământului, oricând ți se poate întâmpla să dai peste o insulă, pustie sau nu, dar plină de farmec și scăldată în frumos. La fel de bine, și navigând pe internet, poți da peste insule ale frumosului, unde lucrurile par a fi rupte din poveste, încât parcă îți vine să pui rămășag că te afli într-un vis și nu aievea. Așa am descoperit eu, cu ceva timp în urmă, Pensiunea Cetățuia. Căutam un loc unde să-i ofer o vacanță unei uriașe artiste a muzicii romanești, ca dar de suflet din partea echipei noastre, dar de fapt, a românilor în general, pentru o carieră exemplară și o viață dedicată cântecului. Într-una din edițiile emisiunii noastre așadar, Mirabela Dauer a primit cadoul perfect : un sejour de vis, întâmplat într-un loc de poveste. Și descoperit, repet, navigând pe internet. Acu’…nu că aș vrea să mă laud, dar faptul că am străbătut lumea-n lung și-n lat mi-a dezvoltat flerul. La fel și munca de televiziune. Privind niște imagini, intuiesc prea bine cât de mult e “reclamă” și cât de mult “realitate” în ceea ce mi se dezvăluie privirii. Văzând Pensiunea Cetățuia din Măgura Buzăului, am știut din capul locului că ..”ACESTA E LOCUL!”
A trecut ceva vreme de la emisiunea cu pricina. Am reușit, între timp, să ajung eu însămi, în drumurile mele, la 
Cetățuia, să câștig un reper uluitor, dar mai ales o prietenă specială . AMALIA PETRE este ceea ce așezăm, fără rezerve, sub genericul “femeie de 10” . Are și un bărbat de 10 alături – pe soțul său, fost coleg de școală generală ( vă dați seama ce cuplu longeviv!) și amândoi sunt artizanii unuia din acele locuri care aduc România la nivelul standardelor internaționale, în materie de turism. În revista “Femeilor de 10”, AMALIA PETRE pătrunde astăzi “pe ușa din față”, devenind, iată, unul din modelele pe care suntem fericiți să le propunem cititoarelor noastre.
Marina Almășan : – Lăsând modestia la o parte, ce anume credeți că vă recomandă pentru calificativul de “femeie de 10”?
Amalia Petre : – Să știți că , în ceea ce mă privește, nota 10 a făcut mereu parte din viața mea. Eu, de când mă știu, a trebuit să fiu mereu de nota 10 : și așa am și fost , cu precădere în perioada școlii. Din punctul meu de vedere, oamenii de 10 nu înseamnă neapărat oameni perfecți, ci oameni care vor să facă ceva, care să funcționeze. Se zice că nu e bine să fii perfecționist. Eu sunt de părere că e bine să tragi tare, să te apropii cât mai mult de ceea ce înseamnă “cel mai bine”!
Marina Almășan : – Ce zodie sunteți?
Amalia Petre : – Taur!
Marina Almășan : – Aha, deci nu aveți obstacole de netrecut, le doborâți pe toate! ..Înțeleg că o primă calitate, pe care ați numit-o indirect, ar fi tenacitatea…
Amalia Petre : ..ambiția ar fi o a doua. Dacă crezi că nu poți face un lucru, da-te la o parte, lasă-l pe altul. Uite, de exemplu afacerea actuală : este chiar un exemplu de ambiție : aceea de a reuși într-un domeniu care nu avea nicio legătură cu noi. Noi nu ne-am dorit niciodată să facem turism. Nu aveam nici măcar visul de a ne construi o căsuță de vacanță, la țară. Nu mi se părea deloc inspirată ideea de a merge mereu, în concediu, în același loc. Și…iată unde am ajuns! 😊
Marina Almășan : – Când eram mici, cu toții ne-am dorit să fim doctorițe, învățătoare, croitorese, unele chiar..prințese! Dumneavoastră ce răspundeați la întrebarea “Ce vrei să te faci, cand vei fi mare?”
Amalia Petre : – O să râdeți, dar eu…vroiam să mă fac directoare! 😁😁
Marina Almășan : – Cum așa?!?
Amalia Petre : – Tata era pe atunci director de unitate. Nu de unitate militară, ci de SMA ( Statiune pt Mecanizarea Agriculturii – n.a.) . Când mă uit acum înapoi , la acel loc, și văd cum era, mi se pare ireal pentru acele vremuri – vorbim de anii ‘68 -‘70. Era un loc special construit lângă sat, pentru lucrătorii din SMA, IAS, școală, Primărie, erau case-tip, 10 la număr, având absolut toate utilitățile!!! Iar tatăl meu era răspunzător pentru asta.
Marina Almășan : – Deci așchia n-a sărit departe de trunchi! Să înțeleg că tatăl v-a fost model în viață?
Amalia Petre : – Cu siguranță m-a format, dar nu neapărat EL mi-a fost modelul! Mama era cea puternică, ea stătea în spatele tatălui meu și-l susținea în toate!
Marina Almășan : – ..un fel de “femeia din spatele bărbatului puternic”!
Amalia Petre : – Exact așa! Mama era, de fapt, mult mai puternică decât tata! 
Marina Almășan : – Să înțeleg că așa stau lucrurile și in familia dvs de acum?😊Am vazut ca faceți echipă bună cu soțul. Cine, în spatele cui se află?
Amalia Petre : – Nu știu, cred că acest lucru se întâmplă pe rând, prin rotație ! El e Scorpion, eu – Taur, suntem complet diferiți.
Marina Almășan : – Contrastele se atrag! Așa se explică și buna funcționare a “echipei” , dar mai ales longevitatea cuplului pe care-l formați. …Dar să ne întoarcem la “Femeia de 10”. Sunteți, așadar, ingineră la bază și înțeleg că, până să ajungeți om de afaceri, ati lucrat într-o “multinațională”…
Amalia Petre : – Am terminat în ‘91 facultatea – am absolvit Mecanică Fină – am fost prima generație de ingineri fără repartiție. Noi am sperat că vom fi repartizați, cum se întâmpla până atunci, și…ne-am trezit c-o pornim, cu diploma in brațe, fiecare unde vede cu ochii. A fost o perioadă foarte complicată, dar n-am simțit-o totuși atât de dramatic cum aș simți-o acum. Dar, in fine, era inconștiența vârstei, sentimentul că poți face orice. Și am venit în Buzău, am încercat zadarnic să mă angajez ca inginer și…am ajuns să predau limba engleză! Pe atunci era o penurie de profesori de engleză și…era suficient să știi verbul “a fi” , și erai foarte bun! Am predat 5 ani! Apoi s-a ivit un post la “Coca-Cola”.
Marina Almășan : – …și uite-așa ați ajuns director!
Amalia Petre : – Nu acolo, ci abia ceva mai târziu, la URSUS! Aici , la URSUS, am lucrat 16 ani, am parcurs toate etapele, până când am ajuns manager national de logistică.
Marina Almășan : – Ohoo! Admirabil! Și…cum s-a întâmplat declick-ul? Cum de ati părăsit o funcție atât de importantă ( și la care visați de mică!😁) V-ati supărat pe cineva? V-au supărat cu ceva? Sau, pur și simplu, a fost noua provocare atât de tentantă, încât nu i-ați rezistat?
Amalia Petre : – Nu, nu m-am supărat pe nimeni, dar ajungi la o vârstă – aproape spre 50 – când într-o multinationala ajungi să cunoști foarte multe și nu mai ai același “zvâc”, aceeași “nebunie”, de care ar fi nevoie, de care au ei nevoie ; așa că , mă gândeam demult la o variantă de a renunța. Devenise și obositor, ședințele erau toate la București, aveam mulți oameni în subordine, responsabilitatea era mare, încât.. la un moment dat ajungi să spui : E greu! Și atunci…a apărut această provocare. Practic din senin. Un an și jumătate am rezistat și colo și colo. Din prudență. Am vrut să văd mai intâi cum merge aici, ca să nu fac greșeala să plec de la post, inainte de a fi sigură că dincolo funcționează. Și acel an și jumătate a fost cea mai grea perioadă, pentru că la serviciu era greu, însă aici era și mai greu!
Marina Almășan : – Și..cum a început? Aici era, înțeleg, pădure…
Amalia Petre : – Pășune. Era vârful dealului. Ăsta e dealul Cetățuia. Ne aflăm acum la cea mai înaltă cota, iar aici 
era pășune. Era un loc superb! Avem o cruce de hotar, care era fix pe vârf. Pe atunci era iarbă mare, frumoasă, crucea sus, pe deal, iar noi, când am venit și am văzut ce frumusețe era în jur, am zis, pe loc, da!
Marina Almășan : – Amândoi în cor?!? Ați rezonat?
Amalia Petre : – De fapt, soțul meu a fost contactat de niște cunoștințe, care l-au întrebat : nu vreți să preluați un proiect, gata aprobat, in stadiul de construcție?…Am deschis proiectul, am studiat desenele și …cand am văzut arcadele, primul gând a fost : Wow! Un conac! Și am zis : Hai să facem un conac!
Marina Almășan : – Și cât a durat, din acel moment, până sa vedem ceea ce vedem noi azi?
Amalia Petre : – Un an.
Marina Almășan : – UN AN?!? Într-un an ați facut această minunăție?!?
Amalia Petre : – Da, ne-am întrecut pe noi înșine! Am avut noroc de un constructor bun, caci dacă nu am fi avut un constructor tenace, să lucreze aici, in condițiile astea, fără apă, fără curent, fară drum de acces.…
Marina Almășan : – Impresionant! Și, de fapt, ce ați vrut să faceți aici? Definiți-vă visul!
Amalia Petre : – De la bun început am știut exact ce vreau să fac aici : am vrut să fac un loc în care să-mi placă mie, în primul rând. Ăsta a fost principalul meu gând : cum să arate un loc, în care să vreau eu să stau 2-3 zile, să fug de lume? Țin minte că eu mereu căutam locuri in natură, la marginea pădurii. Să n-am semnal, să nu mai sune telefonul, să uit de tot!
Apoi am căutat locuri in care să fie curat, să am confortul de bază în camere. Asta e esențialul, dacă ai aceste lucruri, de acolo pornesc toate celelalte.
Marina Almășan : – Și, in ceea ce ați facut aici, ați avut sfetnici, sau ați făcut ceea ce v-a spus intuiția?…căci studii de turism știu că nu aveți.
Amalia Petre : – Da, așa este! Am făcut exact ce ne-a spus intuiția. Aveam, inițial, in cap acel conac boieresc si 
știam clar ce vreau să fac! Cu mobilă boierească, cu scoarțe pe jos, cu borangic, cu macrameuri, cu dantelă – așa vroiam să fac în camere. Și cu obiecte de artă populară, dar mai rafinate. Și in vara dinaintea etapei de decorare interioară, ne-am nimerit la o cabană din apropiere, renovată recent si când am intrat acolo și am văzut scoarte oltenesti pe jos, macrameuri pe pat..mi-am zis : “Doamne, asta e fix casa din mintea mea! Nu se poate! Și in secunda doi mi-am zis : nu am cum să fac la fel! Și s-a întâmplat acel “shut down”! Și atunci ne-am reorientat către ceva simplu, dar trainic, pe viață : lemn – piatră. Și… a ieșit ceea ce vedeți!
Marina Almășan : – Este totul foarte frumos și rafinat, în pensiunea dumneavoastră. Si, mai ales, am observat că același rafinament caracterizează și meniul pe care-l oferiți oaspeților.
Amalia Petre : – Din toată activitatea de aici, cel mai greu lucru pe care l-am avut de pus la punct a fost Restaurantul. Toți ne-au avertizat : “Bine, bine, vă faceți pensiune, dar nu va apucați și de restaurant, că-i foarte greu!”. Păi…ce-i ușor, în lumea asta? Să fie și bun , și ușor?!? Nu există așa ceva! Și atunci ne-am gandit noi : Pai degeaba faci cazare aici, dacă nu faci și un restaurant! Cum așa? aduci oamenii în sălbăticie, în pădure și..? Ce să facă aici? Să-și gătească singuri?!?… Și atunci ne-am zis : “Nu, noi trebuie neaparat să ne facem și restaurant!”. Si am pornit-o așa, haiducește! Am schimbat câțiva bucătari, până am găsit formula perfectă.
Marina Almășan : – Și spre ce fel de bucătărie v-ați focusat?
Amalia Petre : – Mi-am zis : Hai să facem niște mâncăruri GUSTOASE, dar un pic mai …”elaborate”! Și am
început să creem, să-i dam idei bucatarului inițal, care era unul bun, fără a fi însă un maestru. Și uite-așa, combinam ce spuneam noi, cu ce spunea el…Dar ce făceam noi era, până la urmă, o treabă de necunoscători, trebuia s-o facem cu un specialist. Devenise tot mai clar acest lucru. Iar acum, cand mă uit înapoi , mă gandesc ca.. am avut noroc c-a mers! Până când am înțeles că trebuie s-o facem “profi”. Și am avut, prin urmare, un “chef”, angajat doi ani și jumătate, care a stat permanent aici. Și asta a făcut diferența! A venit cu tehnologie clară, cu procese clare și a educat personalul într-un anume stil. Si asta s-a dovedit a fi vital! Într-un final, după câțiva ani, el s-a retras și am apelat la un alt chef, din Bucuresti, care vine la noi de două ori pe an , sa schimbe meniul, să instruiască oamenii…
Marina Almășan : – Aveți turiști care revin? Până la urmă asta este măsura lucrului bine făcut!
Amalia Petre : – Da, foarte multi!
Marina Almășan : – Și ce anume credeți că îi face să revină? De fapt, ce spun ei?
Amalia Petre : – Se simt ca acasă! Căldura locului, liniștea, practic nu sunt lucruri care să deranjeze. Știți și voi cum e : te duci într-un loc, îți place, dar dacă la un moment dat te lovești de ceva care te dezamăgește, nu mai vrei să revii. Si mi s-a întâmplat si mie de multe ori acest lucru, în decursul anilor! Oricum, feedback-ul celor care vin ne alimentează energia și dorința de a fi și mai buni!
Marina Almăsan : – Și care vă este câștigul sufletesc, în afară de cel financiar, ca afacere?
Amalia Petre : – În privința celui financiar, nu vă gândiți prea departe! Atâta timp cât poți să-ți plătești datoriile, cât poți lucra fără să fii în pierdere și iți poți permite, din cand în cand, câte-o mică vacanță, nici nu-ți dorești mai mult! Iar ca avantaje – pentru ca m-ați întrebat – principalul avantaj este , cred, faptul că interacționezi cu o multime de oameni! La serviciu, de regulă, ești mereu în același mediu, vorbești zi de zi cu aceiași oameni, care fac același lucru ca tine, au aceleași probleme, pe când aici sunt mereu alti oameni, alte profiluri umane, …e fascinant!
Marina Almășan : – Și…ce urmează dupa asta? Ambițioasa cum sunteți, nu cred că vă veți opri aici! 
Amalia Petre : Înainte de nebunia asta cu pandemia, aveam tot felul de planuri. Multe dintre ele pornite deja, cu proiecte. Dar…a venit pandemia! Inițial eram linistiți : ce te poate lovi aici, în vârful muntelui, în această izolare? Dar…te poate lovi, și încă rău : nu-ți mai vin turiștii! Și culmea, nu din cauza ta! Așa că…planuri avem, dar să vedem ce planuri are Dumnezeu cu noi! Avem, bunăoară, în plan să extindem capacitatea de cazare , chiar dacă acum, cele 15 camere ale Pensiunii ne oferă, să spunem, o siguranță financiară care sa ne acopere și perioadele din afara sezonului.
Marina Almașan : – Sunt aproape sigură că, dacă vom reveni aici peste câțiva ani, locul va fi mult mai mare și de nerecunoscut! Dar aș vrea să ating acum și un alt subiect : e clar, Pensiunea poate fi considerată, cred, ca un soi de “copil” al dumneavoastră. Dar știu că dumneavoastra aveți și un copil adevărat! Vorbiți-ne puțin despre fiica dvs! Avem șanse s-o vedem, peste ani, manager la Penisunea Cetățuia?
Amalia Petre : – Mmmm…Nu știm, chiar nu știm..Deocamdată Alexandra a terminat facultatea ( a facut Automatică) și momentan urmează un stagiu de doua luni în Dublin, la o companie mare, îi place foarte mult acolo, îi place “procedural” cum se întâmplă lucrurile ; ea este o persoană căreia ii place organizarea, fuge de haos – apropo , și eu sunt la fel : când văd haos, intru intr-o stare de alertă…
Marina Almășan : – Deci, chiar dacă Alexandra n-o să vină să vă continuie munca, măcar o sa va trimită turiști din Irlanda!
Amalia Petre : – Da😁, o să vedem dacă fiica noastră ne va urma sau nu, în principal important este să-și găsească ea calea, c-o fi aici sau nu.. Și la asta se concentreaza acum. Și mai ales vrea să și-o găsească singură, nu vrea s-o ajutăm deloc! 
Marina Almășan : – Oricum, a avut parte de două modele solide în viață , în persoana dumneavoastră și a soțului! …Că veni vorba, n-aș vrea să-l nedreptățim : spuneți-mi două vorbe și despre soțul dvs.
Amalia Petre : – El este , de fapt, cauza tuturor acestor lucruri! A tuturor schimbărilor.
Marina Almășan : – Daa?!? Eu pe dumneavoastră vă văd motorul!
Amalia Petre : – Nuuu! Eu vin de undeva, din urmă, cu “artileria grea”. Azimutul, direcția, sunt date de el! El aruncă buzduganul, apoi trebuie să vină restul, din urmă! Soțul meu este foarte deschis la oportunități și in plus are acest simț : “vede” lucrurile. La origine și el este tot inginer , a făcut Electrotehnica, nici el n-a lucrat ca inginer, ca și mine de altfel. A lucrat doar câteva luni, ca profesor de electrotehnică la un liceu. Și asta a fost toată experiența lui, ca inginer. Apoi, a lucrat un an-doi la o televiziune prin cablu și..gata! Apoi a luat-o pe cont propriu. El este cel cu spiritul antreprenorial. Eu am venit mult mai târziu!
Marina Almășan : – Oricum, vă completați foarte bine și funcționați perfect împreuna! Iar asta se vede și din ceea ce ați făcut aici, la Cetățuia! …Ne apropiem de finalul interviului și v-aș întreba ceva, legat de sistemul de valori în care credeți.
Amalia Petre : – Eu cred că ceea ce te ajută în viață este să vrei cu adevărat să faci un lucru si să-l faci bine! Și să ai răbdare, să nu renunți! La un moment dat, a avea rabdare și a avea încrederea că faci bine, nu au cum sa nu dea rezultate. Este esențial să crezi în ceea ce faci, cu tot sufletul! Dacă faci lucrurile cu jumătate de măsură, se vede imediat! Din păcate, în zilele noastre neîncrederea este maximă: mereu avem senzația că tot ceea ce se face în jur, urmărește alte interese decât binele oamenilor. Și din păcate asta se întâmplă cam peste tot : în învățământ, în educatie, în sanatate. Și din păcate, și în oameni. 
Din păcate, s-au pierdut valorile autentice. Iar bucuria mea cea mai mare, în ceea ce fac aici – și revin asupra ideii – este să descopăr că mai există totuși oameni de calitate. Aveam sentimentul, la un moment dat, că totul este pierdut . Dar cand mai găsești oameni care știu să-și educe copiii așa cum trebuie, că discută cu ei și le insuflă adevăratele valori, și mai mult, că împărtășesc părerile tale, parcă nu-ți pierzi speranța chiar de tot. Soluția este să faci ceea ce-ți place și să încerci ca , pe cei pe care-i ai aproape si cu care lucrezi, sa-i faci sa vadă lucrurile ca tine. Uitați, de exemplu, noi aici am angajat foarte mulți tineri și mi-e drag să cred că nu au cum să nu se contamineze cumva de la noi! E un proces de durată, dar sunt sigură că dă roade! Sunt sigură că asta e soluția : să faci bine acolo unde ești!
Marina Almășan : – Sunt încântată să fi cunoscut un om care, iată, a reușit cu brio acest lucru!
NOTA REDACȚIEI : Daca interviul de față v-a convins, pasul doi este să vizitați voi înșivă PENSIUNEA CETĂȚUIA!
…dar asta numai dacă vreți o vacanță de vis! 😉
Și vă voi șopti și primul pas : Începeți cu o incursiune pe site-ul Pensiunea Cetățuia.
Comentează