Kunta Kinte din Carpați și sparanghelul doamnei Merkel

Cred că eram adolescentă când rula serialul “Rădăcini” (“Roots”). Nu erau prea multe tentații în acele vremuri, la televizor , așa că îmi făcusem un obicei în a-l urmări regulat. Îmi devenise chiar drag Kunta Kinte, eroul său principal și mă urmăreau, peste zi, întâmplările nefericite la care scenaristul își supunea dârzul personaj de culoare. Filmul era de fapt o tulburătoare poveste a sclavagismului american, suprapusă peste istoria unei familii care se lupta să supraviețuiască, în ciuda furtunii de obstacole și a amenințări. Kunta Kinte ( interpretat de talentatul a actor Malachi Kirby) fusese răpit din Gambia , adus apoi pe plantațiile din America, unde a fost obligat să renunțe la identitatea sa și, cum era de așteptat, transformat în sclav. Caracter puternic, cu o demnitate exemplară, Kunta Kinte a refuzat să-și accepte viața de sclav, filmul prezentând de fapt drumul său spre libertate. Cu mintea mea de acum îmi dau seama că programarea acelui film american, în vremurile cu pricina, nu era întâmplătoare. Văzând ororile la care erau supuși negrii de pe plantațiile Americii, românii trebuiau să fie fericiți pentru viața “în libertate” pe care o duceau. No comment.
Dar nu despre asta mi-am propus să vă vorbesc. Și nu întâmplător mi-au revenit în minte secvențele înfățișându-i pe negrii trudind pe plantații, cu pălăriile lor cu boruri largi, îndoiți de la jumătate peste lanurile de bumbac și cântând melodiile acelea binecunoscute, în care-si plângeau soarta, chemându-și-l în ajutor pe Dumnezeu… Vă mărturisesc că mă încearcă, de ceva vreme , o senzație tare neplăcută, și asta după ce o hoardele de români au rupt zăgazurile, pornind la cules de sparanghel, în Germania. Nu trăiesc în nori și știu foarte bine că în țară e sărăcie, că pandemia asta a devenit sabie a lui Damocles deasupra capetelor multor români și că, până la urmă, omul e liber să-și caute fericirea si bunăstarea acolo unde-i spune busola că s-ar afla acestea. Nu i-am condamnat niciodată pe românii care merg să muncească afară din țară , deși îmi plânge sufletul, gândindu-mă la câte drame personale se ascund în culisele acestor plecări și mă răzvrătesc, în sinea mea, la adresa celor care ar fi trebuit să facă tot posibilul pentru a-i ține pe români aici, în țara lor, oferindu-le ceea ce le oferă alții, dincolo.
Senzația de disconfort pe care o simt, de câteva zile bune și care a reușit să-mi umbrească și așa palidele sărbători pascale, îmi vine din direcția sparanghelului. Dincolo de faptul că spectacolul este cât se poate de dramatic – românii care merg să salveze agricultura altor țări – mintea mea face involuntare paralele între Kunta Kinte și tovarășii săi de sclavie, îngropați în bumbacul de pe plantațiile americane și românașii noștri, culegând sparanghelul din ograda doamnei Merkel… Cu ce e mai presus Gheorghe al nostru decât acel Kunta Kinte? Că are pielea albă și că nu e ținut în lanțuri? Că sparanghelul nu rănește mâinile, că stăpânii nu stau cu biciul pe ei, ba,dimpotrivă chiar, îi plătesc în valută, mult mai bine decât ar primi Gheorghe, lucrând câmpurile din țara sa?. Poate…dar în rest, în opinia mea, Gheorghe care culege sparanghel din Germania, ca de altfel și Ion care culege căpșuni din Spania sau Marin care culege salată din Marea Britanie, sunt un fel de Kunta Kinte mioritici, care în disperarea lor de a trăi mai bine, nu fac decât să prăbușească dramatic demnitatea noastră, ca nație….
Către cine să-mi îndrept, oare, încruntarea și revolta? Către Gheorghe, Ion sau Marin? Sau , poate, către cei pe care acei Gheorghe , Ion și Marin i-au ales să le conducă destinele?

Update : Tocmai am ascultat la Știri, aseară, modul mizerabil în care sunt tratați românii plecați să culeagă sparanghelul german. Fix ca niște sclavi. Jur că , în prim semn de protest, nu voi mai pune niciodată gura pe supa-cremă de sparanghel, care până mai de curând , figura printre preferințele mele…