Bărbați de 10

IVAN…

Pe luciul apelor lumii, pe neteda suprafață a sufletului, a plutit, o vreme, o pagaie ruptă. La propriu! Acel lemn sfințit de Dumnezeu și strunit de o mână vie, puternică, a răzbit cu forță nebănuită, depășind toate obstacolele ce i-au stat în cale.

Și dacă pe cel care a dirijat ,,lemnul,, spre victorie îl numesc campion sau erou sau titan, este pentru că nu posed puterea altui cuvânt în limba română care să fie încărcat de atât de multă valoare, câtă a strălucit în ființa reală cu numele IVAN! O întruchipare firească – așa cum mi-aș dori să fim cu toții – a acelor însușiri care creionează – pe cât posibil – calitatea de OM. IVAN – un ,,fel,,uman nemaiîntâlnit. Eu una, n-am mai văzut. Din nou, cuvintele banale precum decență, modestie, bun simț, mi se arată prea firave, prea puțin folositoare. Ele pot doar să deschidă fără zgomot o fereastră în spatele luminii calde care urma, ca o umbră, mersul și drumul pe care pășea ființa unicat numită IVAN.

De unde atâta perfecțiune? Sigur din energia solară dată de clipocitul discret al apei Dunării românești, din seva clorofilei stufului care definește calea apei, din zâmbetul nuferilor plutitori și din cântarea discretă a miilor de păsări ale locului nașterii lui IVAN, Delta… Această putere unicat a lui IVAN, dăruită cu generozitate și fără reținere multor altor urmași pe calea apelor, mă obligă să mă tem că am pierdut de lângă noi și din ființa noastră ceva rar. Ceva cu care nu ne mai întâlnim, din mare nefericire pentru neamul ăsta uneori uitat de Dumnezeu, ceva la care, totuși, am putea râvni… Mai mult, ar cam fi momentul chiar să aspirăm. Dar – și iar mă tem – este cam târziu! Identitatea noastră e pe ducă!…

Cristina Deleanu, actriță