Aparent, fotografia aceasta nu are nimic deosebit în ea.
Pentru cine s-a obișnuit deja cu postările mele, ea poate insemna un banal instantaneu de la una din lansarile mele de carte. Lesne de înțeles că “actiunea” ei se petrece ceva mai demulticel : si chipul mi-e mai proaspăt, si tunsoarea, cu totul alta.
Pentru mine însa aceasta fotografie spune mai mult decat cele 1000 de cuvinte din expresia deja consacrată. Sunt încadrată de doi dintre cei mai importanti mentori ai mei.
În stanga, cel tăcut a devenit între timp…tăcere vesnică. Poetul Lucian Avramescu, cel care m-a “pescuit” din apele presei studențești si m-a aruncat în valtoarea jurnalismului cotidian, mă priveste acum dintre stele. Sper sa fie multumit de ceea ce vede. Și să fie sigur că învățăturile sale mi-au prins bine. A spune, cu umor, lucruri banale sau chiar ușor încarcate de tristete, este o artă. Respectul fața de cuvantul scris, sădit în mine de tatăl meu, a fost cizelat de Lucian, in sutele de articole pe care mi le-a aprobat spre tiparire, la “Scanteia Tineretului”. Aveam puțin peste 20 de ani și , în ciuda opreliștilor de tot felul, impuse de vremuri, am reușit să public reportaje sprințare si cu totul “altfel”, despre o serie întreagă de realitați cotidiene. Încântarea din ochii mentorului meu, în timp ce-mi lectura articolele țăcănite la masina de scris rudimentară de acasă, era premiul pe care îl asteptam, în fiecare zi. Iar răsplata – era nu numai prezența numelui meu, în ziarele de pe tarabă, ci ceea ce rămanea in mine, ca experiență de jurnalist. Îți multumesc, Lucian Avramescu!🙏🥺❤️
Bine antrenată de presa scrisa m-a “luat” Mihai Tatulici – personajul din stanga mea. De fapt, asta l-a și fascinat pe Mihai : ceea ce apărea în ziarele vremii sub semnatura mea si stilul meu jucăuș, atipic si extrem de sprințar, ce răzbătea, prin vacanțe, din difuzoarele Radiovacantei Costinești. M-a descoperit, m-a “studiat”, m-a plăcut, m-a luat sub aripa lui, în echipa de tineri pe care i-a “treinuit”, în Televiziunea Liberă de după 1990. Am “furat” atunci meserie de la nume uriașe ale Televiziunii Romane : de la toti cate puțin. De la Mihai – cel mai mult, caci anii de ucenicie sub aripa sa au fost definitorii pentru parcursul meu. Da, zic unii că era un șef afurisit. Si poate ca era Eu însă veneam dintre un tată spartan și extrem de sever, astfel încat Mihai mi-a părut “familiar” în dorința lui de a scoate untul din noi, ăștia mai tinerei. Lângă el nu rezistau decat cei mai buni, cei mai harnici, cei mai îndarjiți, cei mai serioși si, in primul rand, cei mai pasionati. Eu mă incadram cu siguranță in ultima categorie. In celelalte…nu stiu… probabil că da, dacă Mihai Tatulici m-a păstrat ani buni langă el. Si, deși eram unul din soldatii săi cei mai devotati, nu a spus nicio clipă NU, atunci cand, după primii 4 ani de ucenicie, m-am desprins de el, pornind in cea mai frumoasa aventura a vietii mele – “Ceaiul de la ora 5”. Desi am citit o umbra de regret al despărțirii pe chipul său, mi-a spus :”Bravo, Marinuș, porneste cu curaj la drum, dă tot ce ai mai bun în tine!” ( am citat aproximativ din memorie. Nu mi-o fi spus-o el chiar cu aceste cuvinte, dar esența era aceeași). În tot ceea ce a urmat, spiritul lui Mihai mi-a fost aproape : îndârjirea cu care punea in practică orice gand, curajul de a alege, cu orice risc, subiecte si invitați “incomozi”, înverșunarea de a transforma un subiect banal într-un produs “vandabil”. Multumesc, Mihai Tatulici! 🙏❤️
Ce mi-a venit cu acest articol? Habar n-am! Pur și simplu m-am ciocnit de această fotografie, căutând o alta!
Rubrica oferită de FARMACIILE CATENA : GASTROCALMIN
Comentează