La câteva ore după Plecarea lui Victor către stele, am avut un impuls ciudat.
Am simțit nevoia să-i scriu ceva, să mă adresez lui. “M-am țicnit!”- mi-am zis, după cei 10 ani de liniște, 
așternută între noi… Un psiholog poate mi-ar fi deslușit mai bine acest impuls. Dar..știți cum e, noi ăștia dintr-o anume generație, avem sentimentul că “ne putem descurca și singuri, fără psiholog”. …Mă frigea insă dorința de a mă adresa lui Victor, cel acum fără de suflare, și basta. Pesemne că tăcusem prea mulți ani, alegând sa-i aplic această “pedeapsă” pentru neputerea lui de a-mi fi loial. Acum știu că nu numai tăcerea mea i-a fost pedeapsă, in toți acești ani…Și mai era ceva : zecile de semnale care-mi veneau – de la prieteni comuni, medici sau simpli cetățeni – cu privire la degradarea accelerată a stării de sănătate a fostului meu soț, au sădit în mine disperarea omului care nu mai poate sta pe margine. Mi-am jurat, prin urmare, ca imediat după Anul Nou – hotar al acelui deceniu petrecut fără Victor – să-mi iau băiatul alături și să facem ceva ca să-l salvăm pe Vic. Nu, nu-mi făcusem niciun plan de reîntoarcere la Trecut. Victor trebuia salvat, lupta pe care o ducea acum era deja o luptă între viață și moarte. Secretul păstrat în jurul lunii petrecute de acesta în spital ne-a zădărnicit planul. Cineva, poate, a răsuflat ușurat…
…Una peste alta, pe 27 ianuarie, pagina mea de Facebook a primit o postare stranie. Și nu faptul ca rândurile mele au adunat în cateva ore peste o mie de aprecieri, m-a bucurat. Căci postarea nu era nicidecum pentru prietenii mei virtuali…Prin ea rememoram un soi de “supărare” pe care i-o făcusem cândva lui Victor. Cândva, la începuturile noastre.
Mesajul meu pe Facebook a sunat cam așa :
Victor, am o datorie față de tine…
Ai plecat știu, supărat – printre multe alte supărari pricinuite de cei din jurul tău – că niciodată , dar niciodată în atâta amar de ani petrecuți alături, eu nu am vrut să cântăm împreună, public, cântecul nostru…
”Inelul lui Saturn” s-a născut în anul în care ne-am căsătorit, pe muzica ta, versurile noastre…Iar la un an 
distanță, la insistențele tale, l-am cântat împreună, intr-un studiou profesionist, pentru noul tău CD ( Lânga inimă îmi stai). Da, știu că îți plăcea să mă asculți cântând prin casă , în timp ce trebăluiam , cu Victoraș în pântecele mele, dar tu știi că n-am vrut niciodată, nici in ruptul capului să ies pe scenă și să cânt alături de tine : tu erai atât de mare, eu…o biată amatoare cu ceva voce și multă-multa iubire în suflet.. Ai tot tras de mine, dar eu refuzam mereu, știind bine care-mi era locul. Eu aveam emisiunile mele, tu – scenele țării.
….Într-un târziu, așadar, am înregistrat piesa, ea a apărut pe CD, însă te-am rugat să nu faci vâlva în jurul acestui cântec. Altele erau piesele de rezistență ale albumului tău, altele meritau să circule, să iasă în față. “Inelul lui Saturn” era al nostru, numai al nostru și așa trebuia să rămână…
…Astăzi am hotărât să-i dau drumul să zboare. Să zboare în urma sufletului tău, care știu că a plecat atat de neliniștit Dincolo…
Ia cu tine , Victor, cântecul nostru, să-ți țină de cald. Să-ți fie în jurul sufletului, ca un inel. Al lui Saturn…”
…și urma linkul către melodie : https://youtu.be/jTK7KPqum0o
…Când am apăsat tasta “Postează”, am simțit o mare ușurare, chiar dacă realizam că gestul meu urma să 
încremenească în postura de simplu “simbol”. Oricât de mult mi-aș dori să mă înșel, nu reușesc , pur și simplu, să cred în viața de Dincolo. Nu pot, pur și simplu mă lovesc de un zid, …este probabil o “micime” a gândirii mele, deloc generatoare de optimism.
Victor a plecat acolo, Sus, cântecul lui a rămas pe pământ, însoțind amintirea acelui regret al autorului său, de a nu-l fi putut cânta, împreună, pe o scenă.
Astăzi voi face un nou efort de memorie, pentru a pune cap la cap pașii care au precedat apariția sa..
N-aș putea preciza cu exactitate ziua in care Victor a scris “Inelul lui Saturn”. După ce ne-am început viața sub același acoperiș, muzica a devenit parte din casa noastră. Victor era cântărețul “oficial”, iar eu – amatoarea 
sublimă, pasionată într-atât însă de muzică, încât lălăiam și eu, toată ziua bună-ziua, pe lângă el. Cântam tot ce-mi trecea prin cap : fie îi țineam isonul lui Victor, când compunea ( muzica sa mi se lipea imediat de timpane și soțul meu era fascinat de ușurința cu care reproduceam, pe loc, pasaje muzicale proaspăt “inventate”. Apoi cântam melodiile mele preferate din repertoriul internațional, cântam cântece din Ardeal ( țin minte că la “Cântecul lui Avram Iancu” reușeam un duet de zile mari!😁), fredonam Ennio Morricone ( compozitor de care ne îndrăgistiserăm amândoi, într-una din călătoriile noastre cu mașina prin Europa și în care CD-ul cu muzica din filme a lui Morricone aproape că se subțiase, de atâta ascultat!) . Lângă mine, când “avea loc”, Victor se strecura cu chitara lui și, pe nesimțite, în timp ce eu fierbeam o ciorbă sau tocam vinete, se mai năștea câte un cântec. Așa s-a născut și “Inelul lui Saturn”. Țin minte doar că Victor mi-a spus : “-Cântecul ăsta va fi pentru noi”. “- Cum adică , “pentru noi”?!?” – l-am întrebat, mirată. “- Adică îl vom cânta împreună. O să-i scriu versurile , mergem zilele astea la studiou la Adi (Adrian Ordean) și o să-l cânți cu mine! “ “- Nici gând! – am replicat. Așteaptă să nasc, nu mă supune unui astfel de stres în perioada asta!” – m-am fofilat eu, dând vina pe Victorașul încă nenăscut și sperând că Victor va uita. Nu că nu m-ar fi plăcut ideea, dar eram conștientă că alăturarea mea unui mare artist nu v a face decat să mă situeze pe mine pe poziții de inferioritate. Deși…din butoane și răgetul unui măgar poate deveni tril!😁
Victor însă n-a uitat. A orchestrat melodia și…după vreo lună-două s-a născut Victoraș, ușor grăbit de ritmul 
trepidant al ultimelor mele luni de sarcină. Țin minte că eu și Victor eram una-două la control, la medic, caci ultimul trimestru de sarcină a fost bântuit de alarmante contracții care ne băgau în panică!
Așadar, eram în luna lui mai, anul de grație 1997. Victoraș tocmai se născuse. Natural, relativ ușor chiar dacă mai devreme cu aproape o lună, cu un scor APGAR de 10, puțin peste 3 kilograme și cu un centimetru sub jumătatea de metru. Presa scrisese abundent despre acest eveniment, iar poza făcută mie la Maternitatea Elias a doua zi după naștere apăruse pe prima pagina a “Evenimentului zilei”, cel mai citit ziar la acea ora.
Ce mai încolo și încoace însă, om fi fost noi amândoi vedete, dar primele luni de după naștere nu au fost ușoare deloc, iar asta o știe orice părinte. Ai mei, minunații, dorind să-mi ușureze această perioadă, o țineau pe Marinuș la ei acasă ( Marinuș avea 7 anișori) ea locuind la noi doar în weekenduri. Eu și Victor rămăseserăm să “gestionăm” singuri noul venit. Locuiam în Bd.1 Mai, la etajul 8 ( îmi amintesc cu groază ce corvoadă era intoducerea căruciorului bleumarin al lui Viky în strâmtul lift de bloc și cât de anevoios era să-l plimbăm cel mic,
de două ori pe zi, făcând slalom printre mașini și pietoni, într-unul din cele mai aglomerate puncte ale 
Bucureștiului! Dar…rezistam! Victor era de-a dreptul înebunit că e tată de băiat , doar v-am povestit declarațiile lui repetate : “Statuie-ți fac, dacă-mi faci fecior!”. Am rămas fără statuie, însă cu o mândrețe de fiu, de care sunt mândră și astăzi până la cer și înapoi! Bref! După vreo două luni, cand Victoraș era deja “bebeluș mare”, mama – știind bine ce efect psihologic depresiv are , pentru o proaspătă mămică, rutina nesfârșită a îngrijirii unui nou-născut, ne-a spus : “Gata! E timpul să mai ieșiți și voi împreună prin oraș, la o plimbare! Mergeți undeva, făceți-vă de cap! Vin eu la voi, să stau cu cel mic!” …Acum poate înțelegeți de ce o considera atât de minunată Victor pe mama Ada, cea care s-a dovedit a fi, in repetate rânduri, “comoara noastră” si căreia, la un moment dat, cantautorul i-a dedicat chiar cântecul acela, despre care v-am vorbit.
Prima noastră ieșire în doi a fost un eveniment! Mi se părea că pășesc într-o altă lume și, deși la fiecare 5 minute îl exasperam pe Victor, întrebându-l “oare ce-o fi făcând puiul nostru?”, cele cateva ore petrecute împreună, în afara casei, mi s-au părut “Wow!” . Acu’…poate vă întrebați în ce le-am investit?
Surpriza a fost, în primul rand, pentru mine, căci Victor ( planificând din timp acest lucru) m-a adus…în studioul lui Adi Ordean! De ce?!?….” -Credeai că am uitat ce mi-ai promis? Astăzi vom înregistra “Inelul lui Saturn!”
Trec peste emoțiile pe care mi le-a indus informația, transmisă mie fix între momentul în care am oprit Dacia m
noastră kaki pe strada Eminescu și cel în care Adi ne-a ieșit în cale, îmbrățișandu-mă pentru bebelușul adus pe lume. În fine, trec peste detalii și relatez cu mândrie : înregistrarea a durat nici o oră, eu primind laudele conjugate ale compozitorului Adrian Ordean și ale soțului meu. Pe cel de-al doilea îl bănuiam de un oarecare subiectivism, Adi însă era unul din profesioniștii de primă linie ai muzicii românești și n-avea niciun interes să mă “perie”!
Mixajele au mai durat câteva zile, așa că piesa finală am ascultat-o ceva mai târziu, lăcrimând mai ceva ca Victoraș, atunci când i se apropia ora mesei!
Încântat și el de rezultat, Victor m-a “amenințat” că, la primul concert pe care-l va susține, ăsta va fi momentul de vârf : mă va invita în scenă și vom cânta împreună “Inelul lui Saturn”. “- Nici gând!” – i-am replicat, țin minte, cu vehemență! N-a fost niciodată vorba de așa ceva! Ne-am dorit să avem cântecul nostru, iată, îl avem, n-a ieșit rău, dar eu n-am ce să caut pe scenă, lângă tine! Vrei să mă umplu de ridicol? Vrei să creadă lumea că mă bag eu înseamă cu orice preț?!? Nu mă chramă Elena Ceaușescu!” Țin minte că Victor a râs copios la auzul acestei comparații forțate! De atunci, a mai încercat el, în câteva rânduri, să deschidă discuția, însă zadarnic! A decis însă, unilateral, să includă melodia pe albumul editat anul următor : “Lângă inimă îmi stai”, sub promisiunea fermă că nu va face tam-tam în jurul ei. “- Să fie acolo, în regulă – i-am spus – dar ăsta va fi cântecul nostru și-atât!”
…Acum , prin forța rețelelor de socializare, piesa a devenit cu adevărat publică. A ascultat-o cine a vrut, le-o fi plăcut sau nu – e treaba lor. Din punctul meu de vedere, “Inelul lui Saturn” rămâne cântecul meu și-al lui Victor, iar primul său ascultător a fost fiul nostru, care prinsese viața înlăuntrul meu.
…și ,da, Victor, se poate spune că ți-am îndeplinit dorința de atunci : lumea ne-a auzit cântându-l împreună…
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : MAXITONIC
Comentează