O inedită invitație, poposită în INBOX-ul meu din partea prietenilor de la Ambasada 
Republicii Populare Chineze la București, mi-a deschis drumul către o lume fascinantă, despre care prea puțin știam.
Pentru noi, cei de pe aici, spectacole de balet precum Spărgătorul de Nuci și Lacul Lebedelor reprezintă ceva firesc. Ele au devenit aproape “un loc comun” și chiar și cei ce n-au intrat niciodată într-o sală de spectacole, pot să-și imagineze, închizând ochii, fâlfâirea aripilor albe ale balerinelor-lebede, însoțind muzica divina a lui Ceaikovschi. De fapt, există oare vreo fetiță, care să nu-și fi dorit, macar o dată, în copilărie, să fie balerină? Și care să nu încerce să se cocoațe pe “poante” imaginare și să execute mișcări grațioase, pe covorul din sufragerie?…
V
“Baletul este o formă perfect geometrică, iar balerinele sunt geometriile perfecte ale creatorului” – definea Albert Einstein această lume de basm. Însă ceea ce vă voi spune astăzi, pe mulți dintre voi poate vă va surprinde. Poate nu știați, dar dincolo de balet, mai există și o altă formă de dans clasic, având o istorie foarte lungă dar care și-a făcut loc pe scena mondială foarte de curând. Se numește dansul clasic chinezesc.
Dansul clasic chinezesc este incredibil de exigent, rafinat și în același timp este o formă expresivă de dans. Alături de balet, și el reprezintă unul dintre cele mai cuprinzătoare sisteme de dans cunoscute omenirii.
De ce oare, până acum câțiva ani, foarte puțini dintre noi, mulții trăitori din afara Chinei, am auzit de acest dans?
Vă voi spune tot eu : atunci când companiile chineze de dans concertau în străinătate, ele obișnuiau să amestece dansul chinezesc cu baletul, dansul contemporan, dansul modern și jazz-ul. Și astfel, spectatorii, deși încântați, părăseau sala de spectacole fără fi siguri la ce gen de dans asistaseră.
Am dat curs invitației primite de la Ambasada Chinei și m-am amestecat printre fericiții spectatori prezenți duminică, 25 iunie, în eleganta Aulă a Universității Politehnice București. Locul ales mi s-a părut inițial neașteptat, justificarea a venit puțin mai tarzium chiar pe scenă, unde au evoluat impecabil studenții Academiei de dans din Beijing, intr-un spectacol-poveste adus în fața românilor printr-o colaborare între Ambasada Chinei ( felicitări, Excelenței Sale, dlui Ambasador Han Chunlin și echipei sale!) și, respectiv, cel mai mare institut de învățământ superior tehnic din România. 
Fascinată am navigat, alături de alte câteva sute de spectatori, pe oceanul de emoții, generat de
spectacolul de pe scenă, culisând între a privi, a admira, a exclama, a fotografia, a filma mici pasaje cu care să-mi bucur ulterior prietenii mai puțin norocoși. Pe scenă? – O echipă de zile mari de dansatori tineri, cu chipuri frumoase, costume impecabile, un fond muzical spectaculos, în care patina timpului luneca ușor pe ritmurile prezentului, în fine, o evoluție scenică spectaculoasă – în monete de grup si solistice- pe care 
nu o poți înscrie decât în genul superlativ.
Fără a mă erija în expert în dans ( numărul spectacolelor de balet la care am asistat, in câteva țări ale lumii, nu-mi permite nicidecum să-mi dau aere! 😁) voi încerca să schițez câteva diferențe între dansul clasic chinezesc și baletul clasic, cel pe care avem pretenția că-l “stâpânim”, ca și spectatori.
Trecând peste faptul că, spre deosebire de baletul clasic, al cărui “buletin de identitate”
menționează câteva secole de istorie, dansul clasic chinezesc se prezintă la raport cu …nici mai mult nici mai puțin decât 5 milenii !!! de apartenență la civilizația chineză, existând elemente de atunci, păstrate până astăzi. Experții susțin că însuși sistemul de antrenament diferă la cele două tipuri de dans, cel chinezesc incluzând trei componente de bază: abilitatea tehnică, forma și atitudinea , toate trei generând în final multe mișcări care nu sunt prezente în baletul clasic.
Deși balerinii, în ambele cazuri, au un numitor comun : sunt supli și au abilități de mișcare aparent supraomenești, ei iși folosesc mușchii în mod diferit. Practicanții dansului chinezesc folosesc aceiași mușchi pe care îi folosim și noi, în viața de zi cu zi, și nu dezvoltând, ca în baletul clasic, alte tipuri de mușchi. Dacă vezi pe stradă o tănără grațioasă, după felul cum arată, după poziția corpului, după felul cum calcă și gesticuleaza, știi clar că e balerină. Un dansator chinez va trece “neobservat” , căci arată aidoma nouă ( exceptând chipul!😁) Îi veți admira poate doar postura și mersul ușor grațios.
Apoi gradul de dificultate diferă cert : la spectacolul la care am fost părtașă, am fost de-a
dreptul fascinată de dificultatea tehnicilor de dans, rar întâlnită pe scenele baletului clasic. Învârtirile , răsturnările din aer și alte astfel de elemente care abundă în spectacol, te fac să-i compari pe dansatorii chinezi cu acrobații de la circ sau cu gimnaștii admirați la olimpiade. Greșit! Aceștia din urmă s-au inspirat, de fapt, din milenarul dans clasic chinezesc!
Ce nu există în balet și am vazut ieri, din plin, în Aula Politehnicii bucureștene? – “Mireasma”
de arte marțiale. Cineva spunea că dansul clasic chinezesc și artele marțiale sunt precum frații de sânge, dar care aleg drumuri diferite în viață.
Și iată o diferență pe care cred că a observat-o orice spectator, cât de cât avizat : jocul de picioare al grațioaselor dansatoare: în baletul clasic, ele plutesc pe așa numitele “poante”, întinzându-și perfect piciorul, care devine o linie dreaptă până la vârful degetelor. În cazul dansului clasic chinezesc le-am vazut pe balerine lunecând cu pași mărunți și repezi, tălpile lor rulând pe scenă, de la călcâi până la vârf. Senzația că preafrumoasele chinezoaice pluteau pe nori m-a însoțit toată reprezentația.
Nu mă puneți să aleg între cele două forme de dans. Sunt fascinante, in egală măsură. Dar – dată fiind și relația mea speciala cu China, cunoscută “pe viu”, în cele câteva călătorii fabuloase ce mi-au fost îngăduite – mi-a fost tare drag ieri, în plin spațiu european, să mă pierd într-o poveste cu parfum chinezesc, în care o mână de artiști tineri și super-talentați, ne-au răscolit emoțiile, așezând printre ele admirația față de adevărata performanță.
Comentează