ID-ul național

ID-ul național

Cu ani în urmă, când încă se vehicula în spațiul public fermecătoarea formulă „Casa comună a Europei”, un distins profesor român, care avea și formație militară, a relatat despre o discuție cu un omolog dintr-o țară occidentală, într-un summit internațional. Acel domn susținea că ideea de „specific național” este caducă în noul context geopolitic și că, de fapt, nici nu are acoperire: adică ce anume poate fi identificat ca fiind specific unei națiuni? Ce exemple se pot găsi, în creația umanității, pentru a le identifica originea națională? La această provocare, profesorul a încercat un exemplu: „De pildă, valsurile lui Johann Strauss sunt ceva specific austriac.” La această replică, occidentalul a răspuns: „Nu, valsurile lui Strauss sunt ceva specific vienez!” Punct.
Nu știu dacă vi s-a întâmplat ca, într-o confruntare de idei, să vă reducă la tăcere o anume replică nu pentru că v-a convins, ci pentru că v-a derutat tonul vehement, sau v-a lăsat să întrezăriți prăpastia dintre propria gândire și cea a celuilalt, care se simte triumfător pentru că a avut ultimul cuvânt. Nu știu ce a gândit domnul profesor atunci, dar eu m-am trezit cu o replică întârziată, atunci când am avut răgazul să plasez acea relatare într-o perspectivă etnologică.
Mi-am dat seama că, într-adevăr, orice creație are mai întâi un specific care ține de autorul ei; acela e cel mai puternic. Dar mai are și alte „straturi” ale specificului, care îi compun identitatea finală; ele țin, într-o măsură mai mult sau mai puțin accentuată, de: familie, cartier, localitate, regiune, țară, etnie, popor sau națiune, rasă, limbă, dialect, vârstă, sănătate, educație, stare socială, epocă istorică, civilizație etc.

Și, abia în ultimă instanță, țin de umanitate. Identitatea e formată din cercuri concentrice sau care se intersectează, în care fiecare adaugă ceva la acel specific; dar nu se poate spune că, de fapt, identitatea finală e ceva total indistinct, că ține doar de umanitate. Ar fi absurd. Ar fi ca și cum te-ai duce cu părinții într-un mare bâlci și, întrebat fiind care sunt ei din mulțimea imensă, ai spune că nu-i poți distinge, toți arată la fel, sunt oameni.
Desigur că, între straturile astea identitare, este și cel național, la locul lui, și nu are rost nici să-i exagerăm, dar nici să-i obnubilăm influența. Valsurile lui Strauss sunt, în primul rînd, ale lui Strauss! Sunt și specific vieneze. Însă ne putem întreba, din perspectiva acestor cercuri concentrice: unde era mai plauzibil să apară ele: în Austria sau în Bulgaria? În Europa sau în Africa? Într-o familie de albi sau de indieni Pueblo? În secolul al XIX-lea sau pe vremea cruciaților? Pe planeta Pământ, sau la bordul unui UFO? (asta, pentru amatorii de SF).
Discuțiile sterile despre ce e și ce nu e specific național se datorează unei confuzii, în opinia mea; se confundă acea influență plurivalentă, venită de pe atâtea paliere diferite, care conferă identitatea finală și unică a unui produs, a unei opere, a unor tradiții, cu certificatul de proveniență indubitabilă, cu originea unică, dovedită și „controlată”, vorba oenologilor. Așa ceva nu există. Nimic din ceea ce cunoaștem în cultura și identitatea popoarelor nu vine cu eticheta de proveniență, cu patentul indubitabil. Și nu asta ar da specificul, ci tocmai ceea ce formează mediul cultural mai amplu, dar pe care îl resimți ca fiindu-ți familiar. Iar acesta e cazul atât al operelor de artă, cu atâtea ingrediente culturale pestrițe, cât și al unor elemente de cultură populară. Când o româncă i-a trimis prin mail, surorii ei căsătorite într-o țară arabă, să asculte „Ciocârlia”, aceasta i-a replicat: „Vrei să mor de dor?” Dacă ar fi primit o înregistrare cu „Sonata lunii”, ar mai fi reacționat la fel? Când Eminescu scrie: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri…”, sigur că redă și o trăire umană pe care mulți o împărtășesc, dar ea este și unică, personală, țesută în firele misterioase ale memoriei și interiorității sale de autor român, cu grai moldovenesc, cu tot arealul cultural care i-a format sensibilitatea și gândirea într-un anumit fel. De asemenea, frumusețea portretului Mariei Nacu a reprezentat ceva unic, personal, pentru pictorul Nicolae Grigorescu, dar a putut să trezească admirație și unui băiețel japonez de zece ani, din secolul al XX-lea. Cu toate astea, era foarte probabil ca acest tablou să fie realizat de un pictor român și foarte improbabil să-l realizeze un samurai, un calif sau un maharajah.
Ceva asemănător este cu tradițiile: știi că și bulgarii, sârbii, grecii ori turcii fac sarmale sau mititei, cu rețete comparabile, dar știi și că sunt ceva specific culturii tale. Iar asta o simți mai clar când te duci mai departe, în Suedia ori Sudan și trebuie să le arăți localnicilor ce sunt sarmalele românești și ce gust au. La fel, dacă un italian sau un american te întreabă ce fel de brânză punea străbunica ta în pizza, te grăbești să-i explici că ea nu a pomenit așa ceva ca mâncare tradițională, dar poți să-i povestești despre bulzul cu mămăligă și brânză de burduf și să-l întrebi dacă și străbunica lui îl prepara așa. De asemenea, ia românească are similarități, în modelele cusute și colorit, cu alte cămăși populare ale rusoaicelor, ucrainencelor, bulgăroaicelor, dar, dacă Matisse a identificat-o și a pictat-o ca „Bluza românească”, are rost să ne îndoim că deține și acest specific? Dacă Goran Bregovic a declarat despre „Ciocârlia” că „provine de pe aici, de prin Balcani”, nu înseamnă că nu o simțim ca parte a identității noastre de români.
Cam acestea sunt cadrele în care se pot purta discuții relaxate și oneste despre identitatea culturală. Și, dacă ni se pare că tot nu putem distinge tranșant care e identitatea noastră națională, să ne gândim că alții nu o pun sub semnul întrebării pe a lor. Și, dacă suntem atât de ignoranți încât să nu avem criterii de a discerne, nici cultură generală, nici vreo trăire specială, atunci să ne gândim la ce reprezintă și cât de necesar este ID-ul, adică identitatea noastră de utilizatori, în mediul digital. Are rost să ne întrebăm dacă ID-ul are acoperire, specific personal, dacă e necesar ori ba? Cam așa e și cu… ID-ul național.
În rest, pentru cei care nu sunt ignoranți, nici uscați la suflet, care mai au câte un dor, Dumnezeu să ne ocrotească și, după expresia biblică, să ne „tămăduiască țara”!