Dragul meu, te întâmpin cu exuberanța, cu preaplinul bucuriei de a fi, pe care, de mult timp nu le-am mai simțit. Magia Crăciunului e reală. Moș Nicolae și fratele său, Moș Crăciun există, atâta timp cât nu renegăm existența lui Dumnezeu. Disperarea, lupta pentru un minut în plus de viață, când secunda se arată pierdută, își găsesc rezolvarea, chiar dacă totul pare a fi împotriva speranței.
Scrisul meu către tine nu e un plâns în public, așa cum îl cataloga cineva. Mi-ai spus de multe ori să trăiesc așa cum simt, să fac ceea ce-mi dictează inima, indiferent de ce spun ceilalți. Și iată, asta fac. Te ascult. Oricum, ceea ce aștern în rândurile epistolelor mele e prea puțin în raport cu plânsul real. Plânsul adevărat nu poate fi transpus în cuvinte. El este trăit așa cum doar aceia care-l cunosc în tragicul lui înțeles, îl pot percepe.
Duminică a fost o zi apăsătoare. Așa sunt mai toate, dar duminică a fost cât multe la un loc. O zi în care am fost puși, și mai ales tu, în situația de a alege. Viața sau moartea. Și ai ales, fără rezerve, pe cea din urmă. Doar că, din fericire, există altcineva care alege pentru noi. Providența.
Boala care te-a luat în custodie, și pe care ai înfruntat-o și o înfrunți, ca nimeni altul, a mai făcut un pas. Un pas de care nu eram străini, dar speram să mai întârzie. După convorbiri cu câțiva medici care te iubesc, concluzia a fost spitalul. Se pregătise și sosirea ta la o unitate medicală, doar că nu în condițiile impuse de tine, de situația ta. Nu, ai spus tu ferm, dacă nu mi se permite să fiu lângă tine, ca întotdeauna. Și, vremurile pandemice, în secția respectivă, nu-mi permit sub nicio formă. Așa încât mi-ai spus, mi-ai scris de fapt, de câteva ori, ca nu cumva să nu respect dorința ta: „Să nu mă duci la spital. Fără tine, nu. Prefer să mor acasă”.
A fost cumplită trăirea ta. Luciditate ta. Trăirea mea, pentru că indiferent cât de bine s-ar ocupa medicii de tine, sunt nevoi multe, pe care nimeni nu ți le-ar desluși ca mine. Nimeni nu ar avea timp într-un spital să le oblojească. Și nu mă împăunez cu astfel de lucruri. E o realitate pe care mi-aș fi dorit să n-o trăim. Să n-o trăiești tu mai ales. Eram pusă în situația de a te „abandona” într-un spital. Pentru că acestea sunt regulile. Acestea sunt vremurile pe care le trăim.
Dar, dragul meu, există îngeri! Prin ei, prin oameni pe care Dumnezeu ți-i scoate în cale, nu întâmplător. Așa încât, am reușit să „păcălim” spitalizarea în noaptea Sfântului Nicolae. Moșul ne-a adus darul cel mai de preț. Aer. Oxigen, tot mai greu, aproape imposibil de găsit astăzi. Covidul a acaparat tot. Ceilalți oameni care au nevoie de o gură de aer în plus, nu mai pot fi ajutați.
Însă tu ai avut noroc. Omul care ești, scrisul tău ți-au adus aproape oameni minunați, pe care, iată, astăzi te sprijini. După telefoane la firme unde nu răspundea nimeni, duminica, după speranțe la cei care răspundeau, dar o confirmare pozitivă ne-o dădeau, luni, la prânz, din Franța prietenii tăi, Tiberiu și Lucia Urdăreanu ne trimiteau gura de aer de care aveam nevoie, și fără de care a doua zi nu ne prindea acasă. De la mii de kilometri distanță, au găsit o soluție ca de la București să ne sosească viață în plus.
Ești binecuvântat, dragul meu! Ai mulți prieteni frumoși la suflet în preajmă. Te iubesc, și-ți poartă de grijă, chiar și așa de departe. Ce dar minunat, nu-i așa?
Cu prețuire și recunoștință, eu!
Giorgiana Avramescu, 6 decembrie 2021
Comentează