Bombănelile Marinei Editoriale

Generația mea – generația  trandafirilor din plastic

 

Mărturisesc, în fața Marii Adunări Virtuale, că fac parte din generația care a avut, în sufragerie, trandafiri din plastic. 

Ce-mi veni? Simplu : am văzut , zilele trecute, un reportaj, pe TVR ( bine realizat, altminteri) în care, amintindu-și despre Trecut, realizatorii luau în bășcălie “florile de plastic” , în mare vogă, prin anii ‘70. Am urmărit reportajul cu o curiozitate “de breaslă” dar…am naufragiat într- un gust amar. Nu – repet, pentru a nu știu câta oară – nu sunt si nu voi fi o nostalgică a trecutului, decât din punct de vedere strict bilogic : adică aș da tot aurul din lume, pentru a mă întoarce la vârsta copilăriei și a adolescenței mele. Să ridice mâna sus, fără ipocrizie, cine nu gândește la fel. 

În aceeași ordine de idei, m-am obișnuit deja și cu abordări de genul “ tot ce a fost pe vremea lui Ceaușescu, a fost de kkt”. De fapt, “obișnuit” e un fel de-a spune. Mai degrabă, m-am resemnat. Ar trebui să pierd prea multă vreme ( și la ce mi-ar folosi?) pentru a dezlănțui polemici, pe tema “ce-a fost bun atunci, ce e bun acum”. Dar vă asigur, sunt destule lucruri de care ar putea să ne fie dor…

    Povestea cu florile de plastic stă cam așa : privindu-le acum, cu ochii noștri care au văzut atâtea între timp,  răsfățați de progresul științei și tehnologiei, desigur că ele par desuete, ridicole și chiar și de-un prost gust, pe care-l poți formula ca verdict chiar dacă nu ești un mare specialist în artă. Mai mult, în sărăcia noastră de acum, pot baga mâna-n foc că mai există încă surprinzător de multe locuințe de români, în care continuă să existe mileuri croșetate, “Răpiri din serai” pe pereți, bibelouri prin vitrine și trandafiri pe masa din mijlocul sufrageriei. A ne face că nu-i vedem, înseamnă fie că suntem mult prea snobi, fie că adoptăm convenabila politică a struțului…

Dar nu despre asta e vorba si nu doresc nicidecum să mă erijez în apărătorul drepturilor posesorilor de flori din plastic. Cu ochii de acum,  și mie mi se pare o idee proastă să investești plastic în alcătuirea unor flori, atât de frumoase în forma lor naturala. La fel de proastă ideea și investirea de silicon, în alcătuirea unor sâni performanți…Mă întreb însă, pur și simplu,  dacă noi ăștia, deștepții de acum, aflați pe valul progresului și mereu cu un pas înaintea Viitorului, avem cel mai mic drept să ridiculizăm cu superioritate,  lucruri ce au făcut parte din viața bunicilor noștri, a părinților noștri sau chiar a noastră –  a ăstora mai “măricei”. Florile de plastic, sifonul, cristalurile din vitrine, țigările Carpați, dresurile cu dungă, cafeaua la ibric, prăjiturile de casă, discurile de vinil, piramidonul, frecția “Diana”, șerbetul, tenișii chinezești, bicicleta Pegas, jocurile din fața blocului și câte altele, asemenea lor,  – toate alcătuiesc amintirile noastre, fac parte din bagajul vieții noastre, trăită intens, implicat, responsabil, chiar dacă în vremuri “de tristă amintire”. 

Nici “uliul și porumbeii”, pe care-l jucam cu copiii, în fața blocului, nu se ridică la nivelul Minecraft-ului de astăzi; nici Mireille Mathieu nu o concurează pe Madonna și nici vacanțele la Eforie nu cutează să privească spre concediile în Maldive. Dar asta nu le anulează celor dintâi locul ocupat în sufletul nostru. Ele au murit demult, și, știți și voi cum se spune : “Despre morți, numai de bine”…. Poate că multe din elementele de mai sus au ajuns, în timp,  desuete, poate că multe par chiar ridicole, așezându-le față-n față cu replicile lor moderne, poate că, da, atoatecunoscătorii prezentului le pot pune , unora dintre ele, eticheta de “kitsch”, dar chiar și așa, pentru o generație întreagă ele au fost parte din ecuația vieții lor și nu cred că își au locul batjocura și ironiile la adresa lor. Mâine-poimaine, desuete și ridicole, poate chiar kitsch-oase vor deveni și iPhone-urile, benzile de alergat, expresoarele de cafea, genele false și dinții albiți artificial… 

Nimeni nu spune că nu e bine să privim înapoi și să ne hrănim curiozitatea cu astfel de “detalii picante”. S-o facem însă onest și cu bună credință, și nu în așa fel încât să-i facem pe părinții nostri să se simtă jenați pentru simplul fapt că, atunci, demult, prin tinerețile lor, au făcut păcatul de a se alinia unui “trend al vremii”, colorându-și micuțele sufragerii de bloc cu trandafiri confecționați din polimerii Elenei Ceaușescu…

   ….În final, aș vrea să trag un semnal de alarmă, îndreptat către cei oripilați de prostul gust în care au cutezat să trăiască părinții lor : atenție! Moda revine!  Și așa cum pantofii-cui, minijupa, umerii lați sau tălpile-platformă s-au cocoțat din nou pe podiumurile lumii, să nu cumva să ne trezim , la un moment dat, că mult-hulitele flori de plastic, cele hidoase  – în opinia colegilor mei -care au amprentat o generație întreagă, se vor întoarce în sufrageriile noastre! Atunci să vă văd! 

P.S. Preventiv, voi întreprinde niște cercetări, întrebându-mi părinții dacă mai știu cumva unde au pus mănunchiul de trandafiri din plastic, pe care îi țineam în mână acum juma’ de secol, când a fost făcută poza de mai sus! 

Femei de 10 pe Facebook