banner marshal garden
Bombănelile Marinei Editoriale

Gălăgia care nu se aude…

Imaginați-vă că pătrundeți într-o încăpere necunoscută , a cărei ușă se închide în urma voastră și că incăperea rămâne înecată într-o liniște de mormânt. Sunteți prizonierii unui cub plin cu tăcere…Nu auziți niciun sunet în jurul vostru, pe geam vedeți mașinile gonind pe carosabil și oamenii într-un du-te vino continuu, însă geamurile par a fi atât de groase, încât niciun zgomot nu ajunge la voi. Deschideti gura și dați să spuneți ceva. Dar…Doamne! … nu vă auziți nici propriul glas! De fapt, nici nu știți dacă v-a ieșit vreun sunet pe gură. Nimic nu pare a spinteca liniștea mormântală ce vă învăluie. Încercați să deschideți ușa, ferestrele, dar nu, se pare că sunteți condamnați să rămâneți prizonierii acestei lumi a tăcerii absolute, în care nici măcar gândurile voastre nu clintesc sunetele împietrite…
…Pare a fi o scenă desprinsă dintr-un film de groază, nu-i așa? Sau o secvență dintr-un vis, cu alură de coșmar… Și totuși, traiesc printre noi, oameni sortiți să-și petreacă existența într-o tăcere nepămanteană. E greu de imaginat viața lor, aproape imposibil…Ne surprindem, în viața de zi cu zi, strigând deseori: “Liniște!”, dorindu-ne cu orice preț ca oamenii din jur sa tacă, gălăgia să înceteze, să ne putem aduna gandurile…Abia însă după ce cunoști personal un surd, devii fericit de toate zgomotele care-ți învăluie existența, mulțumind sortii că ești întreg și că “nimic din ce-i omenesc nu-ți este străin”…
Stau pe scenă, în lumina reflectoarelor și-i privesc, cu ochii pe furiș umeziți, pe cei 8 adolescenți înșirați în fața mea. Este primul interviu pe care-l iau unor invitați… care nu-mi aud cuvintele! Și nici eu pe ale lor… Lângă mine se află însă un înger de femeie – profesoara lor, cu nume rar: Filomela Salahoru. Plăpândă, cu ochii bleu și blânzi, cu suflet mare. Doamna inginer putea alege orice școală de pe lumea asta, pentru a le preda elevilor săi “TCM”, o materie puțin romantică, mai mult pragmatică. Dar a ales o școală specială – Liceul tehnologic special “Beethoven” din Craiova. Și a rămas aici de peste 20 de ani. Printre ei, “specialii” care nu aud, nu vorbesc, dar au același suflet frumos de copil, avid de iubire…A rămas printre ei și nu doar le predă, ci le colorează viața învățându-i să danseze…

Le adresez invitatilor întrebările mele – de auzitor și vorbitor – care ajung la ei preschimbate în semne, pe care le conturează, în aer, mâinile delicate ale profesoarei-“translator”. Adolescenții îmi spun cum îi cheamă, își înșiră pasiunile. Dacă n-ar fi tăcerea acestui dialog, aș putea jura că nu se deosebesc cu nimic de colegii lor de generație….Îmi zâmbesc și mă învață cum se aplaudă , în lumea lor, fremătându-și energic mâinile, ridicate deasupra capului. În semn de iubire spontană, publicul prinde a-și flutura și el mâinile, transmitându-le invitaților mei aplauzele lor, ca niciodată silențioase.
…Mă retrag și le dăruiesc , pentru câteva minute, LOR, scena : o vor umple cu energia vârstei, dansând într-un mod miraculos ( cum e, oare, să dansezi, fără să auzi muzica?!?), simțind ritmul de vibrație al podelei și trăgând cu ochiul către gesturile ajutătoare ale dăscăliței bălaie…
Nu mă întrebați, vă rog, cui am acordat noi, de fapt, la acea filmare atât de specială, nota 10 ! Oare acestor copii, care au demonstrat lumii întregi că-și pot depăși hotarele, răzvrătindu-se, prin dansul lor impecabil, împotriva unui destin nedrept? Sau, poate, emoționatei Filomela, care, de dragul acestor copii, le-a învațat “limba” și le-a descifrat labirintul sufletului, dedicandu-le tinerețea sa și îmbrăcându-i în iubirea de care au atâta nevoie?…Răspunsul va rămâne să plutească în aer, măcar până la prânz, când sperăm ca “nota 10” să i-o acordați ediției de astăzi a emisiunii “Femei de 10, Barbați de 10”! O merită, pe deplin! 😉
Rubrică oferită de :

Femei de 10 pe Facebook