Declarație de dragoste Femei de 10

Forma de fluture a sexului feminin

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

 

Iată întrebarea și răspunsul pentru a VIII-a ediție a concursului:

–Într-o poezie mai puţin cunoscută şi rar descifrată a lui Tudor Arghezi, sexul femeii este descris ca un fluture negru abia întrezărit prin ţesătura uşoară a rochiei. Mă miră lipsa de complexe cu care, fetiță fiind, te-ai comparat, în favoarea ta, cu un băiat, considerând și tu sexul feminin un fel de fluture. Eu credeam că în copilărie fetele se simt cu ceva în neregulă raportându-se la băieţi şi că abia la maturitate îşi construiesc, în compensaţie, teorii (forţate) despre superioritatea lor faţă de sexul opus.

Cândva l-am întrebat pe Adrian Păunescu dacă i-ar fi plăcut să fie femeie. „Nu!”, mi-a răspuns el fără ezitare. „De ce să am ceva în minus acolo unde am ceva în plus!” Bineînţeles că a şarjat răspunzându-mi astfel, cu impetuozitatea şi umorul care îi erau caracteristice. Dar nu cumva aşa gândeşte multă lume? Ideea – falsă, dar atât de răspândită şi persistentă – a superiorităţii bărbatului n-a pătruns deloc, în niciun fel, în mintea ta de fetiţă? Cine te-a convins să fii mulţumită de tine însăţi? Sau te-ai născut cu sentimentul că eşti exact ceea ce ai fi vrut să fii?

  lia faur 2Ţi-am povestit că în copilărie m-am temut ca nu cumva să fiu respinsă de prietenii de joacă, de familie, pentru că eram fată, şi la noi se muncea de dimineaţa până seara, nu prea mai exista loc de sensibilităţi, în afara zilelor de sărbătoare. Atunci mama obişnuia să citească Biblia, dar şi romanele lui Zola sau Balzac, împrumutate de la o vecină, a cărei fată era studentă la litere, iar tata să doarmă sau să joace cărţi cu alţi bărbaţi. Eu încercam hainele soră-mii, într-ascuns, şi îmi ordonam colecţia de monede şi decoraţii, adunate de pe la rudele care luptaseră în cele două războaie (aveam o strategie personală pentru a-mi îmbogăţi colecţia: când se coceau cireşele, mă ofeream să urc în cei mai înalţi pomi şi să le culeg, gest care impresiona profund vreun bătrân lipsit de nepoţi şi mă răsplătea cu ceea ce îmi doream).

Teama nu era din cauză că nu mă plăceam, ci pentru că, de la un an la altul, mă vedeam mai delicată, mai fragilă. Îmi creşteau sânii, trebuia să fiu atentă să nu mă lovesc, aveam perioade în care deveneam lipsită de vlagă, irascibilă. Observam curioasă această transformare, de la care te puteai aştepta la orice. Spre norocul meu, totul creştea în ritmul natural, nimic nu era prea rotund, prea mare, prea ascuţit. Nu cred că aş fi ştiut să administrez o pereche de sâni mai groşi decât talia mea.

Mă priveam des în oglindă, goală şi, uneori, uşor speriată. Aveam un sentiment de neîncredere în sticla argintată, pentru că mama se privea adesea şi mi se părea că oglinda m-ar putea trăda, i-ar putea arăta trupul meu gol, pe care ea nu îl mai văzuse sub vraja metamorfozei. Îmi descopeream sânii, moment aproape indescriptibil, ca pe nişte bulgări rotunzi care deveneau din ce în ce mai fermi. Mi-i atingeam cu teamă să nu le încetinesc creşterea, să nu-şi intre, ca melcii, în cochilie.

Toate aceste schimbări le-am trăit fără să-mi fi fost vreodată explicate înainte, nu m-a pregătit nimeni pentru etapele prin care trece o femeie, şi au fost destule momente delicate în care mă agăţam de orice mi-ar fi putut lămuri ce se întâmplă cu mine. Mă uitam în jur la femeile din familia mea şi încercam să mă regăsesc în trăsăturile vreuneia, aveam piciorul mic, ca al bunicii din partea tatălui, buzele bunicului dinspre mamă, ochii mamei, sau poate ai tatei (au aceeaşi culoare), nasul tatei, palmele, cu venele albăstrui-vizibile, ale bunicii din partea tatei, sânii bunicii din partea mamei (pe care am văzut-o într-o vară îmbăindu-se deasupra unui vas alb, instalat pe un lavoar de lemn sculptat), mersul verilor mei dinspre tată, şi continuam aşa, să mă reconstruiesc din ceilalţi. Mă închipuiam femeie bătrână, fragilă ca bunica dinspre tată, calmă ca bunica dinspre mamă, energică aşa cum era străbunica, şi frumoasă, cum erau toate femeile din familia mamei.

Îmi iubeam noul corp, nu l-aş fi vrut de băiat, dar nu cădeam în păcatul lui Dorian Gray, să-l privesc cu nesaţ, idolatrizându-l. Eram curioasă de ceea ce urmează, de la o lună la alta mai descopeream încă ceva prin ochii celorlalţi.

O colegă mai mare m-a privit într-o zi şi mi-a spus „tu ai fi frumoasă dacă nu ai avea cuta asta dintre sprâncene, dar aşa…”. Atunci mi-am văzut cuta dintre sprâncene, uşoară, abia zărită, „dar aşa…” se putea întâmpla să o mai vadă şi alţii. Mi-am tăiat repede breton, cu ajutorul complice al colegei care mă descoperise. Colegul de bancă începea să se joace cu părul meu, un altul mi-a făcut într-o zi un studiu al nasului şi a constatat că nu e tocmai simetric, cum nici sprânceana dreaptă cu cea stângă.

Eram la liceu şi stăteam la internat; acolo aveam doar oglinda de la baie în care nu mă puteam privi întreagă şi aşteptam nerăbdătoare sâmbăta când plecam acasă, pentru a rămâne singură în faţa oglinzii din camera mare. Mă priveam din toate părţile şi încercam să mă ţin minte până data viitoare, percepeam, de fiecare dată, acest exerciţiu de observaţie ca pe o impietate. Poate erau lucruri care trebuiau să rămână nedescoperite, sau, poate, trebuiau descoperite mai târziu.

lia faur 1Mă vedeam puţin prea slabă şi scundă (cineva a spus că sunt „minionă”, iar asta m-a făcut să cred că aşa voi rămâne!), de aceea şi eram mereu ultima în formaţia de gimnastică, dar cea mai rezistentă şi rapidă la alergat. Aşadar, acolo unde nu mă ajuta femininul, apelam la forţa masculină din mine.

Nu mi se părea că băieţii ar avea ceva în plus, ba dimpotrivă. Cei de vârsta mea nu prezentau nici un interes, aveau coşuri, erau timizi, lipsiţi de iniţiativă, mă atrăgeau băieţii maturi şi bărbaţii inteligenţi, dar cu spirit ludic.

Când am împlinit paisprezece ani, eram o domnişoară timidă, cu părul lung, pieptănat pe spate, nescurtat niciodată, ondulat la vârfuri, cu zulufi galbeni de-o parte şi de cealaltă a frunţii, moşteniţi de la bunicul meu, Ştefan (pe care nu-l cunoscusem, dar am aflat că purtase mustaţă după moda austriacă, pe care şi-o îngrijea zilnic, apoi şi-o învârtea între degetul mare şi cel arătător). Mai aveam accese băieţeşti, dar mă foloseam de ele doar acolo unde „se cerea”, adică de faţă cu băieţii care agreau asemenea fete ce nu „mieunau” ca nişte pisici răsfăţate. Îmi doream şi eu să fiu „oblăduită”, să mă ia cineva de mână şi să mă conducă legată la ochi, nu mai eram interesată să demonstrez nimănui că sunt puternică şi că îmi sunt suficientă.

Am perceput întotdeauna superioritatea bărbatului ca fiind datorată forţei fizice şi constituţiei robuste. Asta mi-a plăcut şi nu aş fi vrut să schimb nimic, niciodată. La vârsta despre care vorbim, băieţii nu erau mai inteligenţi decât fetele, iar ce era şi mai ciudat, ele nici nu le pretindeau să fie, dacă arătau bine.

Am avut şi eu o experienţă, în liceu. Cunoscusem un băiat cu ocazia trecerii lui Ceauşescu prin Arad, când, preţ de mai multe ore am aşteptat cu steguleţe să apară mult dorita maşină, pe banda de centură a oraşului. Era august, cu un soare fiert, ne era sete, foame, ne dureau picioarele, marginea asfaltului era plină de praf. Singura distracţie era „filatul” înspre grupul băieţilor veniţi de la fabrica de mobilă. Atunci am cunoscut un băiat cu ochii verzi, cu părul lung, frumos de la distanţă, adică nu-ţi trebuia timp să-l descoperi. Şi-a făcut loc în grupul nostru, al fetelor de la liceu, şi am intrat în vorbă. Făcea sport, aşa că a fost remarcat încă o dată, iar eu invidiată că mi-a cerut adresa. Urma să-mi scrie, îţi închipui că dacă la primul „sa” legat am tăcut, la următoarele „întro” şi „întrun” m-am dat dispărută şi printr-un mic complot cu fetele din cameră, nu l-am mai văzut niciodată. Multă vreme nu s-a mai apropiat nici un băiat de mine şi, cred că, atunci, în sinea mea am regretat această exigenţă.

Nu-ţi mai spun ce cred despre inteligenţa femeilor şi a bărbaţilor, ce pot să-ţi mărturisesc este că nu am avut niciodată vreun complex pentru că sunt femeie. După ce m-am edificat asupra apartenenţei mele la sexul feminin, am încercat să fiu cât mai feminină şi să nu mă confund cu bărbaţii. Cred că şi lor le place acest lucru şi, în plus, este un atu de neegalat pentru o femeie, care poate oricând îmbrăca un frac cu joben fără să fie caraghioasă. Am simţit, însă, că am mereu de ţinut piept unor răutăţi masculine, insinuări maliţioase sau admiraţie zgomotoasă.

Masculinitatea unei femei, afişată ostentativ, riscă să o pună în competiţie cu bărbatul de care, de altfel, ea s-ar dori cucerită. De ce, oare, se discută mereu despre diferenţa celor două sexe? Este exact proporţia de care avem nevoie pentru a putea fuziona unul în celălalt.

 

Comentează

Click aici pentru a spune ceva frumos

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Publicitate