Toți turiștii care merg la Beijing, oricât de puțin ar zăbovi acolo, vor să vadă Orașul Interzis. Așa că am pășit și noi dincolo de porțile sale, recunoscând la tot pasul locurile admirate cândva în magnificul film al regizorului Bernardo Bertolucci, „Ultimul Împărat”.
Această construcție, alături de Marele Zid, constituie pentru unii esența Chinei. Timp de 500 de ani, Orașul Interzis a fost reședința oficială a împăraților chinezi, 24 la număr, care aparțineau dinastiilor Ming și Qing. În interiorul uriașelor ziduri de piatră, sălășluiește Palatul de Iarnă, fiind cea maimare construcție din lemn din întreaga lume, fapt ce denotă megalomania împăraților chinezi. Aceștia nu au vrut să vadă picior de oameni de rând în preajma lor, așa că, armata de eunuci, servitorii direcți ai împăratului, era singura acceptată în perimetrul Palatului. Pentru restul lumii, incinta devenise „Orașul Interzis”. Palatul a fost locuit continuu, de la terminarea sa î
n 1420 ( în timpul împăratului Yongle), până la abdicarea ultimului împărat, Puyi, alungat de acolo de către comuniști în 1924. În 1949, „interzisul” a devenit „admis”, porțile orașului deschizându-se pentru prima dată publicului larg…
Odată ajunși în interiorul grandioasei reședințe împărătești, aparatul foto al lui Victor a început să capteze cele mai frumoase și inedite unghiuri, iar ochii mei ageri înregistrau fiecare detaliu semnificativ pentru o documentare ca la carte. Trăgând cu urechea la explicațiile unui ghid ce avea în grijă un grup de indieni, am aflat următoarele: palatul conținea nu mai puțin și nici mai mult de 9.999 încăperi (era interzis să contruiască încă o cameră, întrucât numărul 10.000 era considerat un simbol al zeităților); nicio clădire din exteriorul Orașului Interzis nu trebuia să depășească înalțimea Palatului; culoarea galben era purtată numai și numai de Împărat și, dintr-un capăt în celălalt al întregului oraș era amenajată, pe mijloc, o potecă din marmură pe care numai Împăratul avea voie să pășească!
Din clipa în care am aflat acest din urmă amănunt, ne-am grăbit entuziasmați să ajungem pe renumita potecă, pentru a urma și noi pașii foștilor împărați ai Chinei.. În drumul nostru, am avut parte de o altă surpriză neașteptată. Pe la jumătatea drumului, către ieșire, un mare grup de elevi chinezi s-a poziționat în 
centrul uriașei curți interioare, încercând să facă scara măgarului pentru a se încadra în poză… Fiind toți îmbrăcați într-o uniformă roșie, ni s-au părut destul de haioși încât să le facem și noi o sesiune foto… doar că, în acel moment, văzând că purtam șepci pe care scria ROMÂNIA, au strigat la unison „NIHAO ROMANIA!” (bună ziua România). Cam așa o să-i întâlniți pe chinezi: prietenoși și amabili.
Mirobolantul palat se încheie cu o grădină ce adăpostește unii dintre cei mai vechi pini chinezești. Există în acest lăcaș chiar și un loc al îndrăgostiților: doi copaci au crescut împreunându-și crengile, parcă special pentru a crea o atmosferă romantică pentru cei ce se iubesc! Nu ne-am mirat deloc cănd am văzut ce coadă se întinde pentru a face o poză sub bolta copacilor. Turiștii, majoritatea chinezi, sunt foarte perseverenți așa că, de multe ori, Victor reușește să îi fotografieze doar pe deasupra capetelor lor. Mai suportăm și niște înghionteli dar…arta cere sacrificii. Uitându-mă pe jos, am observat că toate aleile sunt gravate cu mici pietricele colorate care nu erau așezate alandala, ci parcă formau niște desene chinezești. Am aflat apoi că aceste desene sunt de fapt niște povești romantice pe care Împăratul le recita concubinelor sale…
Vizita noastră la Orașul Interzis s-a sfârșit, lasându-ne cu sufletul încărcat de istorie și armonie. Și nu greșesc cei care spun că Orașul Interzis este unul dintre cele mai grandioase palate împărătești de pe Terra!
Comentează