Declarație de dragoste Femei de 10

Femeile sunt psihologi rafinați

Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a XI-a ediție a concursului:

− Revin şi te întreb: nu regreţi că eşti femeie? Din ce mi-ai spus până acum, reiese că nu regreţi. Ai nostalgia altor moduri de a fi, ca oricare fiinţă care visează, dar, în general, îţi convine că eşti femeie. De ce? De ce? Prin ce anume te avantajează condiţia de femeie? Cum se face că te simţi bine instalată în această condiţie?
Nu ţi-e greu să mergi cu pantofi cu tocuri? Nu te sperie gândul că aproape oricare bărbat e mai puternic decât tine? Nu te indignează faptul că trebuie mereu să placi? Nu te simţi înjosită când trebuie să-ţi desfaci picioarele în faţa ginecologului? Te rog să renunţi la trucul cu explicații poetice şi să-mi răspunzi în proză!

– Vrei să pătrund în fiinţa mea ca într-o subterană şi să relatez tot ce îmi înregistrează privirea. Nu e deloc uşor. Mă canoneşti pe o canapea imaginară, pierzându-ţi răbdarea, uneori, în aşteptarea unor răspunsuri pe care le bănuieşti, dar nu ai confirmări. „Femeiescul” este mult mai complex decât a da nişte răspunsuri unor întrebări, de aceea, sfatul meu este să citeşti, câteodată, printre rânduri, şi nu de-a dreptul.
Lia Faur si Alex. StefanescuVezi bine, dacă te întorci la răspunsurile prime, eu nu ştiam cum e să fii fetiţă, crescusem cu băieţii şi le imitam jocurile. Mai târziu am ales să fiu femeie; aş fi putut rămâne „bărbat”, adică o femeie care nu îşi divulgă sensibilităţile, care se edifică prin forţă şi curaj, tunsă scurt, mereu îmbrăcată în pantaloni şi cu formele camuflate. Nu am ales asta pentru că în „pielea femeii” viaţa este mai provocatoare. Trebuie să faci adesea lucruri de care nimeni nu te-ar fi crezut în stare, nici chiar tu însăţi. Apoi, poate, în subsidiar, ader la „principiul rău, creator al haosului, al tenebrelor şi al femeii” despre care vorbea Pitagora, în ciuda feminităţii mele candide.
Nu cred că există activităţi şi valori doar feminine sau doar masculine. Şi nu mă înscriu în rândul celor care consideră un gen superior celuilalt. Genurile îşi pot fi superioare doar sieşi. Cred însă că a fi femeie este cea mai mare provocare, că poţi oricând să renunţi la trucuri, la farmece, la joc, şi poţi intra în pielea unui bărbat, ceea ce invers, e mai greu. Până şi iubirea se trăieşte altfel; femeia iubeşte „vrăjit”, bărbatul, metodic, raţional. Această „vrajă” nu este adesea înţeleasă. Dacă aducem în discuţie şi maternitatea, nu mai este nevoie de nicio justificare. Cred că şi eu am simţit nevoia ei, când am ales să-mi las picioarele la vedere sau să-mi strâng cămaşa peste sâni.
Ca femeie, am o mulţime de faţete: merg pe tocuri când vreau eu, mai ales când am interesul să fiu observată de cei care m-ar putea confunda cu un „egal”. Nu vreau să fiu egală cu bărbatul, imaginaţia mea ar avea, poate, de suferit. Nu este comod să păşeşti pe tocuri, dar simplul fapt de a te ridica pe vârfuri îţi conferă mai multă îndrăzneală şi forţă. O altfel de forţă decât aceea de a ridica greutăţi sau de a face skandenberg.
Mă transform în gospodină când stau deasupra aragazului cu lingura în mână, gustând din când în când mâncarea, călcând, spălând, ştergând. Sunt psihoterapeut când îmi plânge câte o prietenă pe umăr, şi mă folosesc de toate mijloacele pentru a o convinge cât este de specială. Devin cea mai vulnerabilă femeie când mă uit la un film de dragoste, şi cea mai lipsită de complexe când o văd pe Meryl Streep în filmul „Julie & Julia”.
liaPort ciorapi când afară e rece, iar organismul meu de femeie este educat în acest mod, nu mi-e frig, sau nu vreau să-mi fie frig. Cred că sufăr şi de un fel de narcisism, îmi place să-mi văd piciorul îmbrăcat în mătase sau bumbac, după anotimp, care să-i dezvăluie linia. Îmbrăcămintea îmi dă aerul unei persoane fragile, chiar dacă sunt suficient de puternică. Şi îţi mai mărturisesc, îmi place să fiu slabă câteodată, să fiu ajutată, susţinută, cu gesturi de tandreţe masculină, care altfel, cum s-ar manifesta? Această nevoie o au şi bărbaţii, însă o nevoie maternă, cum povesteai şi tu într-una din cărţile tale, de a fi ţinuţi la piept, oblojiţi de tot răul din lume. Femeia are capacitatea de a transmite starea placentară după care tânjeşte fiinţa umană. Caldă, fluidă, protectoare.
Mi se pare că citesc în vocea ta un fel de compătimire pentru condiţia femeii, dar trebuie să-l crezi pe Sartre, care afirmă undeva despre femei: „Pe jumătate victime, pe jumătate complice, ca toată lumea”. Şi când scriu asta, ştiu ce spun, ne place deseori să fim victime pentru a putea fi observate, exceptând situaţiile dramatice în care femeile sunt maltratate fără milă.
Când vreau să plac, mă raportez la mine, în primul rând. Mă plac aşa cum sunt? Ce doresc în acea zi? Unde merg? Cu cine mă întâlnesc? De ce? Ce vreau să transmit? Ce vreau să obţin? Femeile sunt psihologi rafinaţi, ele intuiesc aşteptările bărbatului şi se oferă pe sine îmbrăcate în „haina” potrivită. Sunt şi greşeli de percepţie şi excepţii, dar, în general, merg drept la ţintă. Întreaga specie umană simte nevoia să placă, să confirme în grupul său, prin forţă, prin inteligenţă, prin seducţie. O seducţie înţeleasă în sensul de „aducere consimţită de partea ta” (G. Liiceanu), de a-ţi câştiga „fani”.
Mi-ai adresat o întrebare care, probabil, îi chinuie pe mulţi, şi anume: „Nu te simţi înjosită când trebuie să-ţi desfaci picioarele în faţa ginecologului?” Nu este o stare plăcută, aşa cum nici să deschizi gura în faţa medicului stomatolog nu este o plăcere, dar este o necesitate, o urgenţă. Atunci îmi dau seama că nu sunt invulnerabilă, că întregul „harnaşament” mai are nevoie de ajustări, reparaţii, ca să poată continua cursa. Seamănă cu o violare a intimităţii, însă faptul că acolo se află cel mai preţios organ care stă la baza a însăşi feminităţii îţi conferă o responsabilitate, în afara nevoilor tale personale. Nu poţi admite să funcţioneze precar. Mi-am pus mereu întrebarea: cum optează un bărbat pentru a fi ginecolog? I-am şi întrebat asta pe câţiva medici. Dincolo de explicaţia că „acest aparat mi s-a părut a fi cel mai complex”, se simte aici curiozitatea copilului de a privi pe gaura cheii, de a descoperi misterul care îl macină încă de la naştere. Şi la tine am remarcat o astfel de curiozitate.