Se închide. Treptat. Câte-o ușă te lovește în nas și la fel de bine, câte-o alta se deschide măreață, ca o poezie fără sfârșit, pentru a fi tu povestitorul ce duce mai departe istorii nescrise. Uneori, se întâmplă să nu găsești lumina care-ți dă șansa de a visa și-atunci nu ai de ales, într-o mare de oameni, într-o nebuloase cu regi și regine fără bufoni, într-un carusel al sentimentelor indecise cu maimuțăreli frecvente, decât să ajungi să fii tu.
Așa simplu, dezbrăcat de toate cele care-ți îmbracă și împăturesc adânc caracterul, dezgolit de orice principiu închis al societății, pentru că doar așa, cu cea mai bună variantă a ta, necosmetizată, rămasă la fundul gol, poți deschide uși, poți avea și poți da din tot frumosul ce te face pe tine mai special față de cei din jurul tău.
Sincer, de multe ori, eu mă îndoiesc de sănătatea mea mintală și parcă nu știu, ori îmi dă mie cu virgulă, ori semnele acestea de punctuație mentală ajung să crească și să-i facă pe oameni să nu mai știe de ei, să nu mai aibă capacitatea de-a distinge binele de rău și de a vedea dincolo de un presetat cod al idioțeniilor ce ne împodobesc, fără de voie, mințile, cu stupiditate și incultură. Am mai scris despre faptul că lumea e întoarsă invers și că de fapt, nu în logică stă echilibrul, dar totuși mă înspăimânt când văd către mergem.
Eu știu că nimeni nu-i perfect și că perfecțiunea asta are noțiuni haotice, dar totuși nu poți plânge, cu ipocrizie, oameni geniali duși, după ce i-ai hulit. Nu te poți lega de nume și fapte dacă tu nu ai capacitatea de a înțelege ce se întâmplă cu tine. Ne place la nebunie să ne dăm în stambă și să facem pe-a interesanții, împotriva curentului, deși, de cele mai multe ori, curentul în sine nu trage la șale și n-are nimic de-a face cu mintea îngustă.
Lovim fără să ne pese în cei ce fac ceva și îi ridicăm la rang de mari idoli pe impostorii care n-au nimic de-a face cu umanitatea și cu felul acesteia de a se adresa unei gloate întregi care nu-i capabilă să vadă mai mult decât propriile nereguli. Am face orice să îngropăm idealuri și să ne scăldăm in sfințenii stupide despre cum e bine și moral să fii.
NU! Trebuie să fii tu, cu mintea deschisă și cu un orizont ce transcede dincolo de nimicnicia unor false și deloc interesante adevăruri. Nu e ușor să depășești o limită și să descoperi că nimic nu are ștampilă, nimic nu e cu statut de absolut adevăr. Relativitatea e valabilă peste tot și, ce să-i faci, are ea așa o lumină care transformă totul într-o irepetabilă noțiune de a fi. Povestea asta trâmbițată de mulți, cu marele curaj de a fi tu, e cât se poate de banală și se rezumă la câteva vorbe.
Nu dintr-alea alese din dicționar, ci din înțelepciunea unor trăiri. Pe scurt, tu te știi și îți ești fericirea. Tu alegi să stai în mocirlă și la fel de bine îți poți deschide ușile către strălucire. A fi tu înseamnă a putea oricând să fugi, fără să îți pese prea tare de ce e în pate. A fi tu înseamnă respect și poate mai mult ca oricând, o viață trăită fără prescripție, fără teamă de moarte și cu multă asumare, într-o ironică luptă c-un final hilar, care are orice, dar în ruptul capului nu are semnal de alarmă.
Lumea are umbre, are deschidere și are o puternică noțiune de a vrea, într-o continuă luptă de-a reuși. Tu ești pe-acolo și dacă-ți găsești într-adevăr partea din tine care te lasă să fii cum ai vrea să fii, descoperi și fericirea și trăiești fără să-ți pese de prea multe, chiar și când lovesc în tine, și când suferi, te jignesc, te dau afară sau nu te respectă cum ai merita cu adevărat, pentru că niciodată, dar niciodată, n-ai să faci ceva dacă nu ești deplin tu!
Comentează