Ar trebui să fim recunoscători in fiecare zi pentru ceea ce avem. Să mulțumim pentru faptul că avem un acoperiș deasupra capului. Că avem unde să-l așezăm dupa ce ne înfruptăm din bucatele din frigider. Ar trebui să mulțumim zi de zi pentru hainele care ne îmbracă. Pentru micile plăceri care, pentru unii, ar fi cascade de bucurii. Pentru puținii prieteni pe care îi avem. Pentru oamenii dragi de lângă noi.
Sunt oameni care nu au nimic. Singurul lor acoperiș e facut din stele și din norii care plâng, noapte de noapte, in taină. Sunt oameni care nu au ce să mănânce. Singura lor hrană e făcută din fărâmituri aruncate intre două ceasuri care bat in șoaptă. Sunt oameni care nu au ce să îmbrace. Singurele lor veștminte sunt o pereche de pantofi. Unul de un fel și celălalt de alt fel. Legați cu ața. Atunci când tălpile roase și arse de praf nu se opresc din sângerat.
Sunt oameni care nu mai au familie, prieteni, o voce caldă sau un umăr moale care să le îmblânzească demonii. Sunt oameni care au doar îngeri. In clipele cele mai negre și mai aspre. Atunci când inima și sufletul sunt in eclipsă. Când lacrimile lor pătează anotimpuri.
Sunt oameni care nu-și găsesc liniștea. In diminețile in care nimeni nu-i trezește. In nopțile in care nimeni nu-i adoarme. In lunile cu soare și in serile cu ploi și vânt.
Sunt oameni care nu mai au nimic. Insă il au pe Dumnezeu. Atunci au tot. Mulțumește ieri, azi și mâine. Căci ce folos sa le ai pe toate atunci când viața ta nu are rost?
Multumesc!
Comentează