De câte ori ajung cu prietenele mele la ceasul destăinuirilor, ajung să mă întreb de ce, Doamne, ne tot îndrăgostim în neştire de bărbaţi nepotriviţi? Istoria mea sentimentală, la fel ca a majorităţii prietenelor mele, e un şir de amoruri incongruente, în care se făcea ori că eu iubesc ca disperata un individ care nu dă doi gologani pe mine, ori că mă iubeşte un personaj care pentru mine nu înseamnă nimic.
Într-un lanţ de impulsuri păguboase, am fost mereu atrasă – dar „atrasă” e un cuvânt prea frivol pentru căderile mele profunde în aşteptare şi-n dragoste – de bărbaţi care nu aveau nimic de-a face cu pofta mea de veşnicie. Am vrut să schimb laşi şi curvari în soţi buni şi fideli. Am vrut să multiplic, preschimbându-i în tați şi dăruindu-le astfel eternitatea, indivizi care trăiau de pe azi pe mâine şi orice proiect care depăşea săptămâna îi dezechilibra şi-i făcea să fugă mâncând pământul. Şi m-am minţit că pot iubi câte un idiot care apărea într-un moment vibrant al singurătăţii mele, convinsă fiind că îmi va fi mai bine dacă mă aşez în posesia cuiva, decât dacă rătăcesc la infinit, singură pe pământ. Citește mai departe…
Comentează