Taci. Și nu privi! Încearcă să cauți și să găsești o cale, fără flori și panseluțe, să ajungi unde trebuie. Dar oare unde trebuie? Astfel de alocuțiuni lugubre vor teroriza permanent un slab de înger care-și vede prin fața ochilor toate fricile. Pontul e unul singur. Acela că tăcerea nu e de aur, ci de diamant, mai ales atunci când declinările lumii înconjurătoare prin forme obscure.
Dar de câte ori avem curajul, pe bune, să ne uităm în oglindă, tâmpi, și să ne arătăm cu degetul? N-aș zice că e un exercițiu greu și poate mult mai mult decât yoga, pilates, shopping, dă roade benefice. Asta desigur dacă și materialul genetic ajută și dacă toată evoluția nu se bazează pe termeni glossy și o goană continuă după un frivol ușor de dobândit. Nu e ușor să te vezi și să te analizezi pe tine! Pare mult mai la îndemână să trăncănești despre cutare și cutare, să-i vezi defectele, să gonești într-una după neverosimile motive de a vedea totul gri.
E nevoie de ceva tupeu să-ți dai o palmă, să faci un duș rece, ceva șuturi sănătoase în partea dorsală ca să poți vedea, face to face, ce-nsemni. Femeie sau bărbat, nu contează, atât timp cât nu-ți cunoști propria figură, corpul, trăirile, temerile, durerile. O vorbă spune că ce nu te omoară, te face mai puternic. Eu aș zice că în loc să ne dăm din fața morții, ca ea să treacă, mai bine dăm cu totul moartea la o parte din ecuație, fie că ne face sau nu mai puternici. Nu o încercare e cea care ne șlefuiește, ci un întreg complex de acumulări, de cunoașteri, de întrevederi private cu sufletul acela care-i al tău și pe care e neapărat necesar să-l mituiești cu cele mai bune daruri.
Dacă stai față-n față cu tine, poți observa nereguli, e drept, dar doar așa ai dreptul să pomenești doar, în trecere, despre alții. Când știi câte ceva despre tine. Personal, am limitate posibilități în a creiona alte caractere doar după bunul meu plac. De fapt, asta mă nenorocește. Atunci când, în necunoștiință de cauză, primesc patalamale, semnături și parafe, fără care tușul să fie de calitate și atent selecționat prin filtrul rațiunii. Sigur, am uitat că treaba asta cu rațiunea e doar un principiu filozofic. Mai bine folosim tradiția, sufletul, ce spune vecinul, capra ori televizorul.
Nu mă regăsesc în nimic din ce ar fi, poate, firesc pentru unii, normal pentru alții. Mărturisesc că nu-i fair să fiu duplicitar. E dificil, cere multă implicare, consum de energie, nici măcar nu ajută la slăbit, uneori are miros neplăcut și sincer, nu prea are foloase pe termen lung. Luptăm cu masca principală. Aia, care am primit-o la naștere, pe care am mâzgâlit-o, i-am dat zâmbet, gânduri și culori. Tot masca care ne face să nu ne îndoim de noi și de cei din jur. Masca adevărului nostru, fără reflexii ale unui alt eu, fără remușcări și contraziceri.
Recunosc, e mai profitabil să vii cu mai multe înfățișări, chipuri. Câte unul pentru fiecare episod al existenței lugubre. Să arăți bine când nu-i cazul, să te amuzi la glumele proaste ale existenței, să spui nu când e da, să spui da când sigur e nu, să faci frumos pentru a fi frumos, să transformi în minciuna totul, mințind cu seninătate pe cei ce pretinzi că-i iubești. Unul singur e bine să fii. Tu, în proces cu tine ! Crezi că poți realiza exercițiul acesta? E gratis și nu lasă urme. Dureros poate fi și chiar nimicitor, dar asta e, omul e om doar FACE TO FACE!
Comentează